Am fost la Voroneț când eram copil, cu școala, cum se face, ca toata lumea, insă nu am ascultat toaca de la Voronet decât acum 2 săptămâni, când drumurile m-au purtat spre Rădăuți. La întoarcere ne-am oprit in Gura Humorului si indicatorul arăta 2 km pana la Voronet. Sunt 30 de ani, cred, de la prima mea vizită la mănăstire, însă am găsit-o, în interiorul zidurilor, neschimbată. Aveam în memoria o poartă de intrare, printre niște ziduri și imaginea locașului înconjurat de ziduri foarte înalte. S-a adeverit că amintirea mea este adevărată.

toaca de la Voronet

Doar afară s-au schimbat lucrurile, casele, drumurile, oamenii, tarabele ce vând suveniruri. Nu comentez asta, totul se mută, se modifică, apar și dispar noi repere, însă m-am bucurat să regăsesc Voronețul așa cum amintirea mea de copil a păstrat imaginea. Atunci erau toate mult mai mari și vizita din interior mi-a arătat că nu e imensă cât o catedrală, așa cum o vedeam cu ochii de copil de 10 ani. La fel am fost surprins și la Putna, însă acolo este incredibil de mic locașul. Aici, la Voroneț, interiorul păstrează sfințenia cu care oamenii au încărcat edificiul. Oamenii l-au construit, l-au dăruit ca ofrandă și tot ei l-au păstrat și îngrijit atâtea secole. Sfințenia este în noi, în curățenia sufletului și a faptelor, în gânduri și purtare.

Am avut norocul să ajungem la ceas de seară, cu foarte puțin înainte de orele 7 pe-nserate. Nu erau turiști, abia dacă au trecut pe lângă noi 3-4 persoane, care au și ieșit rapid. Bine, nu înainte de a fotografia interiorul, unde scrie clar că e interzis. Am rămas singuri, Adriana și cu mine, am aprins lumânări și ne-am tras sufletul după o zi de alergătură, pregătindu-ne de mers spre casă, încă 300 de km.

Și atunci, am auzit toaca de la Voronet pentru prima dată.

Nu că am văzut-o, însă toaca de la Voronet chiar vorbește o altă limbă. Nu știu cine a bătut-o, era în turnul de deasupra intrării, însă m-a frapat sunetul ei cadențat, diferit, vioi, care amintea călugărilor și maicilor să vie la rugăciune. Având în vedere că biserica ortodoxă accepta ca instrumente doar clopotul și toaca, atunci ne referim la un simbol extrem de puternic. Toaca provine din timpuri precreștine, însă a fost preluat pentru a simboliza bătăile cu ciocanul al cuielor la pironirea lui Iisus Cristos pe cruce. Cel care bate toaca trebuie să transmită și să reamintească suferința.

Pentru mine, a fost prima dată când am ascultat o toacă, bătută cu puterea de a pătrunde în suflet.

Citeste si Xilofonul – sunetul lemnului  sau Sunetul lemnului, sunetul stejarului

Cu drag, de credință!