NEA CĂLIN, RUDARUL – Povestire

Virgil își deschide sufletul și ne aduce povestea lui Nea Călin din vremuri demult apuse

Virgil 2021 - Nea Călin

            Mi-l amintesc pe nea Călin ca prin vis, pentru că acele amintiri fac parte din zorii copilăriei mele. 

            Își așeza uneltele și începea să lucreze din-deal de casă, la umbra unui iagod (dud) si la câțiva metri de fântâna cu țuțur din care curgea de zeci de ani apă limpede și rece. Bunicul meu (tata-moșu, cum ii ziceam eu), îl chema la noi din când in când, vara, și stătea cam o săptămână. Era înconjurat de trunchiuri mai mari sau mai mici de plop (plop alb, Populus alba), plută (regionalism din Oltenia, e vorba de Populus nigra), salcă (salcie) și cireș, dar și de o mulțime de bucăți de lemn și așchii mai mari sau mai mărunte. Într-o cotovaie (recipient făcut dintr-o jumătate din coaja unui dovleac copt) avea cioburi de geam, iar la îndemână ținea securea, toporul, barda, custuri, tesle, între care unele îndoite in mod ciudat. Muncea din zori și până pe-nserat. La prânz mâncam împreună în bătătura (curtea) casei, din aceeași strachină așezată în mijlocul măsuței rotunde cu trei picioare. Noaptea dormea în podul șoprului (fânar) unde bunică-mea ii așternea cergă de lână și căpătâi frumos țesut la război, umplut cu fân, cum aveam și noi, în casă. 

            Nea Calin era țigan din Corcova. Mic de statură, mustăcios, cu o pălărie mai ponosită ca a lui tata-moșu, dar cu un zâmbet voios pe față când mă apropiam de el, privindu-l curios.  Mă trimitea uneori să-i aduc apă rece în ulciorul de lut nesmălțuit, făcut la Ciovârnășani și cumpărat de ai mei  din târg de la Broșteni. Pentru mine, mic copil, acele ulcioare nesmălțuite erau cam grele. Mai mult îmi plăceau cele smălțuite, cu țâță (orificiu în mânerul ulciorului, prin care se putea bea apa), fiindcă erau mai mici. Dar acelea nu păstrau apa așa de rece, fiindcă smalțul se încingea de la soare și apa nu se putea evapora prin porii ulciorului.  

            In jurul lui nea Călin stăruia un miros de lemn proaspăt cioplit, așa cum  miroseau plopii, plutele și arinii de lângă Motru, când mă duceam la scăldat. Cioplea albii, postăvi și găvane din plută sau salcă și linguri de lemn, neapărat din cireș. Pentru asta îl chema tata-moșu pe la noi, ca să le lucreze. Erau, probabil, mai ieftine decât la târg, pentru că lemnele din care le făcea erau ale noastre. Tot la fel  de probabil ii convenea și lui nea Călin, fiindcă primea o comandă mai mare și era sigur de ea. Albiile (”ălbiile”, cum se spune în Oltenia) erau din cele mari, puteau avea și 2 m lungime. În ele se puneau rufele, cergile sau macatele la muiat în leșie și apoi la spălat. Postăvile erau mai mici, în ele se frământau cozonacii, colindeții (colaci de Crăciun) sau pâinea. Găvanele aveau  laturile egale și în ele se punea, temporar, porumb sau grâu. Nu îmi amintesc să fi văzut prin casă, în acele vremuri, vreun butoi, bidon sau alt recipient de plastic. 

            Plutele erau cei mai înalți copaci din sat. Cei mari cred că aveau la 40 de metri. Creșteau drept, pentru că oamenii îi curățau toamna de crengi cam o dată la doi ani, ca să facă frunză la oi si la capre, să aibă ce să mănânce peste iarnă. Crecile (crengile) cu frunze se strângeau în ”brațe” (mănunchiuri mai mari) care se așezau în ”țoțe” (un fel de clăi, ca de fân). Frunzele se uscau dar, în mod bizar, nu se desprindeau de pe crengi. Doar vârful copacului îl lăsau netăiat pentru a nu se usca și a creste în continuare, așa că  arborele arăta ca o mătură uriașă. Din plute se făceau nu numai albii si postăvi, dar și uluci pentru gard sau scânduri. Într-un fel, pluta era bradul din Mehedinți.  Se mai făcea frunză și din ceroi (Quercus cerris, specie de stejar), iar copacii creșteau frumoși și drepți, numai buni de folosit la făcut grinzi. Sălciile creșteau pe malul pârâului care străbătea satul pe mijloc, iar cireși erau destui pe dealuri ori prin grădini. Din cei sălbatici. 

            Odată cu trecerea anilor, crâmpeiele de amintiri  de mai sus au căpătat pentru mine noi înțelesuri, de-a dreptul surprinzătoare, pe care nu aveam cum să le știu atunci când le-am trăit. Și cred că toate au pornit de la acele linguri de lemn cioplite de nea Călin, din care mai păstrez încă trei exemplare. De exemplu, mi-am dat seama că cioburile de geam de care scriam mai sus erau folosite să șlefuiască cozile, poate și găvanele la linguri, fiindcă nu avea șmirghel. 

            Dar ce poate să-ți spună o lingură de lemn? Mult timp nu m-am gândit la acest lucru până în urmă cu câțiva ani când, împins de amintirea lui nea Călin și de  pasiunea lucrului în lemn, am încercat și eu să fac astfel de linguri.  Nu mă refer numai la partea artizanală a acestui util obiect, dar și la crâmpeiele de viață pe care le ascunde. De ce mâncau ai mei cu linguri de lemn? Nu aveau bani să-si cumpere din cele de metal cum aveam noi la oraș, și care puteau dura o veșnicie? 

            Cred că este clar pentru oricine că înainte ca omul să prelucreze metalele, a folosit pe post de linguri scoicile, poate scoarța concavă de copac, abia apoi și-a făurit linguri de lemn. Dar din Evul Mediu până în urma cu 80-100 de ani, pentru că lingurile de metal erau scumpe, lingurile de lemn au continuat să fie folosite în zonele rurale, iar acest lucru este valabil nu numai pentru români, dar și pentru alte popoare. În povestirea mea mă refer însă la vremuri recente, trăite personal, când procurarea unor linguri de metal nu mai era o problemă. 

            Revenind la întrebarea de ce mâncau ai mei (si probabil mulți români din acele vremuri) cu linguri de lemn, îmi aduc aminte ce  îmi spunea tata-moșu: „lingurile astea de lemn sunt bune pentru ca nu te frig de la ciorba fierbinte”. 

            Dar de ce-mi spunea tata-moșu de ciorba fierbinte ca justificare pentru că foloseau linguri de lemn? Nu puteau să încălzească ciorba atât cât trebuia, ca să nu ii frigă? Răspunsul mi l-am dat singur peste mulți ani când, dând timpul înapoi, am încercat să înțeleg viața pe care o duceau românii olteni din acele vremuri. 

            In zona în care trăiau ai mei, masa de prânz se lua în jur de ora 10 dimineața. De ce? Pentru că programul unei zile de muncă de primăvara până toamna era împărțit in trei, în funcție de cum se duceau animalele la păscut (oi, capre, boi, vaci). 

 – de când se lumina de ziuă și până pe la ora 9.30-10, oamenii duceau vitele la păscut, după care le aduceau acasă, pentru că se făcea prea cald și, oricum, se săturau; 

– cam de la ora 14-15 până seara, urma a doua „tură” de dus vitele la păscut; 

– între cele doua, era așa-numitul „între prânz și-ntre amiaz”. 

            Pentru că lumea pleca la munca câmpului sau cu vitele de cum se crăpa de ziuă, nimeni nu avea timp de mic dejun, deci era firesc sa mănânce la ora 10, când se întorceau acasă, cum mâncăm noi acum de prânz, în jur de ora 13. 

            Ce se întâmpla de dimineață și până la ora 10? De dimineață, bunica-mea făcea focul în vatră și punea la fiert oala de lut pentru ciorbă. Până la ora prânzului (adică până la 10), ciorba era gata, dar nu avea timp să se răcească.  De aceea, când o turna in strachină, era întotdeauna aburindă, fierbinte, proaspăt dreasă cu ou, cu  miros de pătrunjel. Dar de ce nu avea timp să se răcească? Pentru că gătitul în oala de lut, la vatră, are caracteristicile lui.  Durează ceva mai mult până când apa începe să fiarbă, dar apoi, ca prin minune, fiertul continuă, molcom, chiar și la un foc foarte mic. Asta pentru că vatra e deja încinsă, iar vasul de lut are o remanență termică mai mare decât cele subțiri, de metal. Caracteristica respectivă era folosită de gospodine pentru ca, în timp ce ciorba  fierbea in vatră, să facă alte treburi prin ogradă sau prin grădină. Se întorceau  la vatră doar din când în când, să mai completeze apa care se evaporase și să mai pună un vreasc mai gros pe foc, care să ardă îndelung și molcom. Și așa trecea timpul, până la prânz. Iar acest ritual se repeta zilnic, pentru că nu existau în acele vremuri frigidere sau aragaze în care să păstrezi și să reîncălzești mâncarea atât cât trebuie. 

            De aceea îmi spunea tata-moșu de „ciorba fierbinte”, pentru că așa era mai tot timpul când se mânca de prânz, la ora 10. 

            Dar mai era și alt motiv. De multe ori tata-moșu, plecat la arat, semănat, cosit ori la prășit, mai ales atunci când avea și oameni tocmiți să-l ajute, nu mai venea acasă la prânz, să mănânce. Ar fi pierdut prea mult timp, pe drum. Așa că bunică-mea era nevoită să le ducă mâncarea acolo unde munceau. Toate bucatele le punea într-o baniță: oala cu ciorbă, o strachină, un taier (farfurie mică), turta, bucățile de pece scoase din cantă și rumenite în tigaie, brânza, ouăle fierte, sarea în sărăriță (recipient mic de lemn din care se presăra sarea), un cuțit și lingurile de lemn. Toate acoperite frumos cu un ștergar de in sau de cânepă. Se strângea ceva greutate! Cum o căra? Pe cap, pe un oblamnic (ștergar răsucit și strâns ca un melc, pus pe cap ca să suporte greutatea baniței) Banița o sprijinea de marginea prispei pentru a o ridica și potrivi mai ușor pe cap, pe oblamnic. Când mergea o ținea cu o mână, iar cu cealaltă ducea ulciorul cu apă. Pe drum drept, putea duce banița pe cap fără să o mai țină cu mâna, iar acest lucru m-a uimit întotdeauna. Urca și cobora potecile dealurilor cu atâta ușurință, de ar fi mers așa până la Baia de Aramă. Așa mi se părea, fiindcă mă lua și pe mine, probabil ca să nu mă lase singur acasă. Iată  de ce era bine să aibă linguri de lemn, ușoare, nu din cele de metal, de patru-cinci ori mai grele! Furculițe oricum nu ducea, fiindcă oamenii, așa cum mâncau toți dintr-o singură strachină, își luau bucățile de carne sau de brânză cu mâna. 

            Între atâtea linguri de lemn, era totuși una de sacrificiu: cea denumita „lingura tigăii”. Se numea așa pentru că era singura cu care se mesteca în tigaia pusă pe pirostrii și în oala cu ciorbă. Era la fel de frumos lucrată ca și celelalte, dar avea viața mult mai scurtă, fiindcă era arsă de la bâlbăra (vâlvătaia) focului și de la untura încinsă. Era de înțeles de ce și această lingură trebuia să fie de lemn – cea de fier s-ar fi încins de la foc de nu te mai puteai atinge de ea. 

            Pornit pe acest drum, al lingurilor de lemn, am început să mă documentez. Am văzut o mulțime de tutoriale pe YouTube, există și  un grup de pasionați români pe Facebook („Lingurar de Romania„). Ba chiar sunt o mulțime de  pasionați din diverse țări care se ocupă cu „spoon carving” în stil „bushcraft” sau pentru vânzare. Știați că o astfel de lingură ajunge să fie vândută în alte țări și cu peste 50 de dolari? Pentru că sunt lucrate manual și sunt unicate, iar mulți oameni apreciază acest lucru. Oricât ai vrea și oricât de priceput ai fi, nu ies toate identice. Iar pe Etsy se vând cu 20-30 Euro sau Lire bucata, deși nu sunt cine știe ce creații. Am urmărit personal, la noi în țară și în lumea largă, să văd cum arată lingurile de lemn făcute de alții. Prin târguri, magazine, la colț de stradă, am comandat câteva chiar și din China. Multe au forme interesante și sunt confecționate din esențe de lemn exotic care nu există la noi. Am făcut toate acestea având în minte lingurile făurite de nea Călin, rudarul din Mehedinți, cu uneltele simple pe care le avea în acele timpuri. 

Vă pot spune că, până în ziua de azi,  eu n-am întâlnit astfel de linguri. Ca să fie și mai clar, mă refer la linguri pentru supe sau ciorbe, nu linguri decorative, din acelea cu cozile sculptate. Nea Călin făcea linguri pentru ca oamenii să le folosească zilnic, la masă, nu ca să le admire.  Și le făcea ca să-si câștige traiul, nu ca hobby. 

            Îmi plac lingurile lui nea Călin nu numai pentru că sunt parte a amintirilor din copilăria mea petrecută la țară, în Mehedinți. După cum vedeți în pozele atașate, ele sunt de o finețe aparte. Au o așa unduire a formei încât, atunci când folosești o astfel de lingură, parcă e o prelungire firească a mâinii. Ca să faci o astfel de curbura a cozii și să-i dai găvanului unghiul potrivit, îți trebuie o bucată  de lemn groasă de min. 4 cm. Altfel, lingura îți iese dreaptă ca o riglă, cu o scobitură pe post de găvan. Lingurile făcute de nea Călin au o lungime de 20-21 cm, din care găvanul are cca. 6 cm. Este destul de adânc, cu un volum de 12 mililitri de lichid. Are marginile subțiri de  cca. 2 mm. Conturul găvanului este bine definit și uniform. Are forma unui ou ceva mai mare de găină, tăiat pe jumătate, pe lung! Unghiul găvanului față de orizontala mesei este de 20 de grade.  

Găvan făcut de Nea Călin

Un alt aspect de mare importanță ergonomică este acela că coada lingurii este semirotunjită dedesupt, din punctul de inflexiune al cozii și până la capătul ei, lățindu-se dar și subțiindu-se treptat. In acest fel, se asigură o prindere fermă și plăcută atunci când lingura se utilizează. 

            Cele trei linguri care mi-au rămas de la nea Călin și pe care vi le prezint sunt folosite, dar și după atâția zeci de ani, arată surprinzător de bine. E bine de știut, pentru că multe persoane cred că o lingură de lemn are viață scurtă.

Linguri de lemn - Nea Călin

            Pentru comparație, postez și ultimele două linguri făcute de mine cu cca. o lună în urmă.  Sunt din lemn de corcoduș. Am căutat să mă ridic la înălțimea măiestriei lui nea Călin. Recunosc că încă nu am reușit. 

            Toată copilăria, dar și toți anii care au urmat, chiar și după ce ai mei bunici plecaseră  din astă lume,  am mâncat cu linguri de lemn făcute de nea Călin. De drag, nu de altceva. Așa că, n-aveam cum să-l uit. 

            Cred că nea Călin merită povestirea pe care am scris-o și din alt motiv. El a fost un om care și-a făcut meseria cu modestie și dăruire,  având credința că obiectele care ies din mâinile lui trebuie să fie unul mai frumos ca celălalt. A fost un  simplu rudar, dar care poate servi de exemplu, în egală măsură, unui pilot, zidar, chirurg, profesor – și ce mai vreți dvs.! 

 (Povestire scrisă în septembrie 2021)

Articole anterioare publicate de Virgil:

Mobel Amadeus catalog online de mobila din stejar masiv
Mobel Amadeus catalog online de mobila din stejar masiv
linguri din lemn - Nea Călin
7 poze au fost adaugate la acest articol.

Vezi galeria →

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.