FRUMUSETEA FIRULUI DE IARBA

firul de iarba Virgil Goaga
Maci si dealuri inverzite in Mehedinti

M-am gandit de multe ori la firul de iarba.
La inceput vag, apoi din ce in ce mai intens, pe masura trecerii anilor si a intelegerii frumusetii si menirii sale.
La ce-ar fi insemnat Pamantul fara verdele sau.
La ce-ar fi insemnat florile fara pajiste.
Sau claile de fan din Muntii Apuseni stand pe pamantul sterp.
Sau masa fara painea facuta din spicul graului care, la origini, este tot un fir de iarba (graminee); cand iese din pamant, graul e ca un fir de iarba.
La tristetea gri a noroiului si la veselia verdelui.
La ce-ar fi insemnat viata fara miros de fan cosit.
La ce-ar fi insemnat roua fara firele de iarba pe care sa-si etaleze sclipirea de diamant lichid.
La cate vietuitoare da viata firul de iarba. Vietuitoare care, la randul lor, mentin viata altor vietuitoare. Iarba-ierbivore, carne-carnivore. Si noi, oamenii, deasupra tuturor: om-omnivore. Dar am fi existat noi, oamenii, fara firul de iarba? Poate da, poate nu. Oricum, greu de imaginat cum ar fi fost.
Nu despre importanta firului de iarba vreau insa sa va vorbesc ci, asa cum am scris in titlu, despre frumusetea lui.
*
* *
Poate va intrebati ce mi-a venit sa scriu despre acest subiect. Pentru ca am o anumita doza de romantism? Pentru a demonstra ca pot sa fac din tantar (firul de iarba) armasar? Sau, poate, pentru a pune in constrast stejarul masiv cu firavul fir de iarba?
Nu. Am decis sa scriu despre acest subiect pentru ca am ajuns la o concluzie pe care v-o dezvalui de indata: vom avea o tara si mai frumoasa atunci cand vom intelege frumusetea firului de iarba.
Pana aici nu a fost greu de scris. De acum incolo vine greul, pentru ca am emis teorema, dar trebuie sa fac si demonstratia!

Prima data cand am calatorit in strainatate, cu ani in urma, inainte de ’89, m-au uimit din prima clipa doua lucruri (dupa aceea m-au uimit mai multe): stergatoarele de parbriz si iarba.
Desi nu prea are legatura cu subiectul, hai sa incep cu stergatoarele de parbriz fiindca presupun ca sunteti curiosi. Cand am iesit din aeroport, ploua. Am luat unul din taxiurile care asteptau frumos la rand. Cand soferul a pornit stergatoarele, am ramas mut de uimire. Nu pentru ca in acel moment oricum nu vorbeam, dar s-au intamplat doua lucruri extraordinare pentru mine: stergatoarele stergeau perfect parbrizul si nu faceau nici cel mai mic zgomot ! Va dati seama de uriasa diferenta intre Dacia noastra si acea masina? In Dacia mea 1310 stergatoarele nu numai ca faceau zgomot, dar trebuia sa ma aplec la stanga si la dreapta si sa incerc sa privesc soseaua prin bucatelele de parbriz care erau cat de cat sterse. Abia atunci am realizat ca nici motorul taxiului nu se auzea, doar fasaitul rotilor pe asfaltul ud.
Datorita acelor stergatoare am avut toate conditiile sa ma uit avid pe fereastra si ceea ce am vazut peste tot, pe marginea soselei si in curtile oamenilor, era numai iarba frumos cosita (de fapt tunsa), flori si arbusti ornamentali. Parca eram intr-un imens parc. O tara ca un parc.
In timp, acesta s-a dovedit a fi un leitmotiv al tarilor civilizate. Nu conteaza unde esti, pe autostrada, pe o strada intr-un oras ori in zona rurala, totul este ingrijit, curat, iar iarba este tunsa si florile sunt inflorite. In acele tari civilizate de care vorbesc, oamenii care stau “la curte” au cu totii masini de tuns iarba asa cum avem noi aragaze sau frigidere. Si parca se iau la intrecere care sa aiba cea mai frumoasa si ingrijita curte: primavara, vara si toamna in privinta gazonului si florilor, iarna in privinta decoratiunilor de Craciun. De fapt, este impropriu spus ”curte”, pentru ca acolo nu sunt garduri. Este doar o delimitare vaga data de alei, de arbusti ornamentali sau gardulete, dar tot ornamentale si ele. Care gardulete sunt in majoritate albe, contrastand placut cu verdele ierbii. Ca in filme.
De atunci, ori de cate ori calatoresc/merg prin tara noastra, imi zboara gandul la ce as vrea sa vad si ma uit atent in jur. La ce concluzie am ajuns?
Problema cu stergatoarele de parbriz am rezolvat-o demult – deci e un punct castigat.
Dar cu firul de iarba cum stam?
Nu stam bine deloc. Exceptiile sunt atat de putine, incat ar merita scrise Exceptii. Si asta se intampla dupa un sfert de veac in care puteam sa semanam si sa tundem iarba de mii de ori, sa facem din tara noastra, din orasul nostru, din strada noastra, din satul nostru, din curtea noastra, o adevarata gradina. O gradina a Omului, asa cum isi imagineaza el ca trebuie sa fie in rai. Dar daca nu o facem acum, cat suntem muritori pe acest Pamant, de ce am merita-o dupa aceea?
Spun “o gradina a omului” pentru ca Natura isi are gradina ei. Muntii, dealurile, vaile si valcelele de la noi, marginile de padure si de cranguri sunt frumos imbracate in mantia finetelor si a florilor de camp. Bucovina, Muntii Apuseni si alte locuri sunt o feerie, dar ati vazut cum arata Gradina Botanica din Bucuresti? Cea situata vis-à-vis de palatul Cotroceni?. Este o rusine nationala! Natura pura este infinit mai frumoasa decat asa-zisa Gradina Botanica. Imi pare rau ca nu am facut anul trecut o fotografie sa vi-o arat, pentru ca acum e inca “early spring” si au o scuza. Dar conducerea acestei Gradini Botanice nu are absolut nicio scuza ca nu e in stare sa tunda macar iarba tavalita din acest colt verde al capitalei.
Dar sa revin la calatoria prin tara noastra si vreau sa va spun cu obida ca, trecand cu masina prin diverse localitati din sudul tarii (unde merg mai des), degeaba ma uit in curtile din fata caselor. Nu vad iarba tunsa (de fapt nu prea vad iarba deloc, nu vorbesc de gazon), nu vad flori nici macar la ferestre, si foarte rar cate un trandafir sau tufanele uitate de ani langa garduri. Care garduri, prin insasi existenta lor, fac satele si orasele noastre sa fie eterogene si neplacute la vedere, fiind de diverse marimi, culori, compozitii si varste.
Oare cate masini de tuns iarba or fi in Romania la mia de locuitori? Coase avem, dar ele au alta menire.
Sunt si unele gosdpodarii frumoase, ingrijite, la care mi-e drag sa ma uit, dar schimbarile fata de acum 25 de ani nu sunt nici pe departe semnificative, si atunci m-am intrebat: de ce?.
La intrebarea cu gardurile am gasit demult raspunsul. In tarile dezvoltate nu mai sunt garduri pentru ca… nu sunt necesare! Dar de ce nu sunt necesare? Pentru ca in acele tari diviziunea sociala a muncii este atat de avansata si viata economica este atat de “asezata”, incat omul nu mai are nevoie sa-si creasca in ograda tot felul de oratanii pentru carne si oua, porci, vaci sau capre, deci nu trebuie sa-si faca gard ca sa nu treaca la vecini. Sau care sa treaca de la vecini la el. In acele tari astfel de lucruri se intampla in ferme specializate care aprovizioneaza continuu piata, la fel cum o aprovizioneaza cu rosii, cartofi, varza etc. Daca in Romania s-ar interzice cresterea pe langa casa a pasarilor si a animalelor ori cultivarea gradinilor, cred ca 30% din populatia tarii ar muri de foame. Ori, nu merita sa murim de foame de dragul desfiintarii gardurilor, asa ca problema gardurilor am rezolvat-o: nu se poate, ele trebuie sa existe in continuare pe plaiurile noastre ca sa ne desparta vacile, gainile si sa ne dea iluzia ca ne apara de hoti si caini vagabonzi.
Dar cum ramane cu iarba cea frumos tunsa care lipseste din spatele acestor garduri omniprezente? Si a florilor care ar trebui sa o margineasca? Ce explicatie am gasit?
Nu am gasit nicio explicatie. Mergand prin tara, ma consolez cu ceea ce ne ofera natura, atat de darnica. Acolo unde noi, oamenii, nu am distrus-o. Iata, cele 3 fotografii pe care le anexez acestui articol cred ca spun mai multe decat as putea exprima eu in cuvinte. Toate sunt facute in Mehedinti. Contrastul intre dezolantul parau din mijlocul satului si dealurile inverzite este izbitor. Si culmea este ca acel parau a fost, chipurile, “regularizat” anul trecut pe bani europeni!

firul de iarba Virgil Goaga
Tristetea Pamantului fara firul ierbii intr-un sat din Mehedinti

Am fost indignat de ceea ce am vazut si m-am dus sa discut cu primarul care, aflat la al doilea mandat, nu a facut practic nimic pentru satele pe care le administreaza. Acolo, in fata acelui om, a fi vorbit de civilizatie, de peluze si flori, ar fi fost cu totul deplasat. Parca eram de pe doua planete diferite. L-am intrebat daca stie care sunt prioritatile oamenilor. De ce sa regularizeze un ogas (ogas=parau ingust) in timp ce oamenii innoata in noroaie? Nu era mai normal sa asfalteze susaua? (susa=drumul din mijlocul satului). Sau sa introduca apa curenta? Sau sa desfunde drumurile care duc spre pasuni? De ce nu apara interesele oamenilor care l-au ales, chiar si in fata unor proiecte europene inutile? Acel ogas nu a inundat niciodata pe nimeni, iar ‘regularizarea” lui nu a facut decat sa-i strice echilibrul la care ajunsese in mod natural de sute de ani si sa duca la accentuarea eroziunii malurilor, amenintand gradini, podete si case.
Intrebari care au ramas fara raspuns.
La fel cum eu insumi nu am gasit raspuns la faptul ca in tot acel sat oamenii accepta ca noroiul sau colbul de pe drum sa le patrunda in curti si, probabil, in case, uitandu-se la dealurile inverzite care ii inconjoara.
Saracia nu trebuie sa fie o scuza pentru uratenie, fiindca dorinta de frumos nu ar trebui sa vina din bogatia materiala, ci din cea sufleteasca.
Din intelegerea frumusetii firului de iarba.

firul de iarba Virgil Goaga
Un fluture in iarba

V-ati gandit vreodata la el?

Virgil G.
Martie 2015