Toate întâmplările mele provin din fapte reale, așa că scriu despre ulei ars cu smoală pentru lemnul de la exterior, pornind de la istorisirea de mai jos.

Luni am avut parte de o altă experiență frumoasă, am fost să-mi cumpăr un tractoraș de livadă model Pasquali 995.

Din căutările pe anunțurile online gratuite am ajuns la o ofertă care scria că tractorașul ofertat se găsește în Brad, județul Hunedoara. Am pornit la drum și după ce am ajuns în Brad, m-am întâlnit cu omul și a trebuit să mergem ”aici aproape, la 5 km”, care de fapt au fost vreo 10. Am trecut de Țebea, am vazut gorunul lui Avram Iancu și ne-am afundat în munte pe un drum asfaltat, dar pe o singură bandă. După câțiva km, zice omul meu să o iau la dreapta, pe un drum forestier care urca în serpentine pe panta dealului, în curbe de 180 de grade. Escaladează dubița mea voinicește dealul, vreo 2 km și ajungem într-un vărf de munte, pe un platiu, în satul Caraci.

satul Caraci Hunedoara
satul Caraci Hunedoara

Dacă ați văzut la televizor povești despre cătune în locuri uitate de lume, unde se ajunge iarna doar pe jos, unde nu este nici autobuz, nici școală, nici dispensar, Caraci este unul dintre acele locuri. Motivul existenței acestui cătun, pentru că sat de 20 case nu se poate numi, este că acolo, în vârful muntelui este o gura de mină. Bănuiesc că e un abataj ori ceva puț, nu cred că se poate să fie intrare în galerie. Evident că este închisă mina, iar dacă cei care lucrau la mină și aveau de-a face cu intrarea de acolo s-au gândit să își construiască o casă, cu siguranță au fost fermecați de peisajul absolut idilic. Azi, locația ar putea fi preferată ca și amplasare perfectă pentru o casă de vacanță, nicidecum pentru locuit permanent.

Se pare că totuși acolo locuiesc câteva familii, dar nici lucrul pământului, nici crescutul animalelor nu mai atrage pe nimeni. Munca e grea, condițiile aspre și cred că doar nebuni ca mine și o parte dintre cititorii acestui blog, sătui de asfalt, beton și fum de eșapament ar putea aprecia traiul într-o astfel de zonă. Am înțeles că oamenii și-au dat pământurile în arendă unui fermier care se încăpățânează să facă ceva. Casele sunt frumoase, curțile largi, spațiu disponibil la discreție, întreg satul e doar o uliță circulară pe platoul din vârful muntelui. Pomi, animale, mici grădini, că de terenuri agricole e greu de vorbit. Aș crede că muntele și pădurea sunt cele mai importante resurse, acum că mina nu mai funcționează, dar după vorba românului că ”tot omul trăiește de acolo de unde lucrează” se vede de la o poștă că mina le-a furnizat și betonul, fierul și materialele de construcție din care sunt alcătuite gospodăriile și acareturile.

Am remarcat câteva construcții auxiliare, lemnării și colnițe, sau șopru în vorba locului, cu inflexiuni de Banat după urechea mea. Totul construit pe cadru de țeavă și îmbrăcat în scândură de lemn de brad. Lemnul arată negru la suprafață și după ce am întrebat mi s-a spus că este dat cu ulei ars și smoală. Se încălzește uleiul, se topește smoala în el și se aplică pe scândura de brad, așa, cald. Lemnul absoarbe compoziția caldă și se impregnează foarte bine. Stratul de protecție este foarte bun, durabil și la atingere nu se ia pe mână, este relativ sigur și practic.

Șopron din brad tratat cu smoala si ulei ars
Șopron din brad tratat cu smoala si ulei ars

M-am pus pe citit și am descoperit că ecologiștii critică acest gen de protecție a lemnului, considerând uleiul ars toxic pentru natură, mai ales dacă se folosește pentru tratarea construcțiilor de lemn destinate agriculturii, cum este și solarul sau sera. Precis au dreptate, dar dacă ulei ars și smoală a avut mina de oferit, omul nostru simplu e învățat să se descurce cu ce are. Am și eu de construit un șopron pentru tractoraș la livadă și m-a pus pe gânduri soluția asta simplă. Alternativele în loc de ulei ars și smoală ar fi vaselină alimentară sau ulei de in de aplicat pe lemn. Costurile sunt foarte diferite, eu mizez că locul unde am de folosit materialele astea nocive nu este destinat cultivării plantelor, e un colț acoperit cu piatră, circulabil, fără surse de apă și care nu afectează plantele.

Îmi amintesc că cabanele din bușteni de la munte erau date cu ulei ars sau motorină și de mirosul ca de gara. Am fost pe vremuri, în copilărie, cu bunicul meu, pe timp de iarnă la asfel de cabane și a fost mai mult decât frumoasă amintirea cu care am rămas. Mi-as dori să rămân practic în aprecierea unor demersuri, deși nu neglijez partea ecologică, dar nici nu vreau să dau în paranoia.

Un articol interesant cu detalii de laborator am găsit pe ProLigno

Trai Bun și viață lungă, pentru voi și pentru lemn !