PAMANTUL DRAG AL TARII   MELE

Nu, n-am sa va spun ca avem cea mai frumoasa tara din lume, pentru ca nu e asa. Nu vreau si nu sunt un fals patriot. La ce ar folosi? Cred ca toti care au avut prilejul sa vada cate un colt frumos de lume, in afara PPS-urilor care ne invadeaza azi calculatoarele, sunt de accord cu mine.

Care e cea mai spectaculoasa cascada din Romania? 7 Scari, Cailor, Duruitoarea, Tamina? Simple firisoare de apa pe langa cele din Norvegia sau Austria, de exemplu, pentru ca de Iguacu, Niagara, Zambezi sau neasemuita “cascada” de lacuri si cascade de langa noi, de la Plitvice, nici nu mai e cazul sa vorbim. Ele sunt exceptii.

Avem “codrii verzi de brad si campuri de matase”? Se poate sa fi avut codri verzi de brad. Acum sunt peticiti si cioturile plang in soare.

Avem chei spectaculoase sapate in calcare mezozoice, cum sunt pe toate raurile care curg inspre sud din Carpatii Meridionali sau cele din Apuseni? Avem, dar nu se compara cu ceea ce e chiar langa noi, ca de exemplu spectaculosul canion al raului Tara din Muntenegru, de peste 80 km lungime si peste 1000 m adancime, cel mai lung din Europa.

Avem rauri limpezi si zglobii, in care poti prinde pesti si cu ace de gamalie? Sa fim seriosi! Raurile noastre sunt ceva mai limpezi doar langa izvoare, iar pestii sunt cam rari. In Norvegia am prins pastravi si cu amintirea unei rame in acul gol.

Avem cromatica padurilor care imbraca peisajul in culori atat de distincte? Avem, pentru ca suntem norocosi sa ne aflam in zona temperata, cea cu 4 anotimpuri. Dar cine a vazut culorile toamnei in Canada isi da seama ca desi avem si noi artari, ai lor sunt in mod sigur mai rosii ca ai nostri.

Avem gaze naturale, petrol, aur, soluri manoase, cum putine alte tari din Europa au norocul sa aiba? Avem? De fapt petrol si aur nu prea mai avem, l-am dat la altii pe degeaba. Iar solul cel manos e acoperit in mare parte de buruieni sau parjolit de seceta la marginea raurilor care nu vor sa se ridice din albie si sa ude pamantul insetat

Avem munti inalti si variati ca peisaj? Avem, dar fara zapezi vesnice.

Avem podgorii si vinuri bune? S-ar putea, dar unde sunt acele vinuri? Cumperi o sticla cu vin la un prêt nu prea mic, dar ce e inauntru e intotdeauna o mare surpriza. Stiti ce vinuri bune au sarbii? Sau cate feluri de tuica?

Si pentru ca scriu pe un blog despre lemn, nu pot sa ma abtin sa nu remarc cat de greu poti gasi in padurile Romaniei nuante sau esente de lemn care te fascineaza in alte parti ale lumii.

Asta ca sa nu mai vorbim de ceea ce nu avem deloc: fiorduri, ghetari, tarmuri spectaculoase cum au pana si bulgarii (ati fost la capul Caliacra, la o aruncatura de bat de Vama Veche?), somoni, fructe de mare, carduri de caprioare sau iepuri care se plimba prin parcurile oraselor, pasari care-ti mananca din palma etc, etc. Nu, nu este o figura de stil.

Canada
Exista tari in care pasarile iti mananca din palma

Si totusi, mi-e drag pamantul romanesc.

De ce?

Asta incerc sa va relatez in ceea ce urmeaza.

 

*

*   *

Am o singura si simpla explicatie, dar v-o spun la sfarsit.

Pana atunci, cred ca sunteti de accord cu mine ca nu ne putem da seama de realitatea lucrurilor decat prin comparatie: nu am sti ce este lumina daca nu ar fi intunericul, nu am sti ce este binele daca nu ar fi raul, nu am sti ce este frumosul daca nu ar fi uratul, nu am sti ce este veselia daca nu ar fi tristetea, nu am aprecia sanatatea daca nu ar fi boala. Una fara alta ne-ar face viata anosta chiar daca am fi tot timpul inconjurati de bine si frumos, daca am fi sanatosi si am trai numai in lumina.

Incercand sa eliminam cat se poate subiectivismul, cred ca numai comparandu-ne/raportandu-ne la altii putem aprecia tara in care traim, ce i-a dat natura si ce i-a dat/sau i-a luat omul. Si ne dam seama cel mai bine de acest lucru nu privind la televizor sau pe Internet, ci atunci cand suntem departe de tara si intram in contact direct cu alte realitati.

In termeni obiectivi, asa cum am incercat sa prezint lucrurile la inceput, tara noastra nu este nici cea mai frumoasa, nici cea mai bogata. Are insa cateva lucruri ale ei pe care putine tari mai mari, mai bogate, mai frumoase, mai dezvoltate le au. Si pentru ca am pomenit de Canada – tara mare, frumoasa si dezvoltata – am sa va povestesc doua intamplari care m-au facut sa fiu mandru de tara mea. Toate tin de NATURA si, intr-un fel sau altul, de copaci, de padure.

 

  1. FRAGII

              Pe harta, intr-o tara care se intinde de la Atlantic la Pacific, distantele par intotdeauna mici. In realitate, fiecare milimetru de pe harta se poate traduce in ore bune de mers cu masina (normal, depinde si de scara hartii!), iar destinatia parca sta pe loc, chiar daca soselele sunt bune, neaglomerate si se poate conduce cu viteza.

Canada
New Brunswick – Harta fizica

Era luna mai, si eram singur in masina. Ore intregi de condus prin padurile din Nova Scotia si New Brunswick, rareori cate o masina. O Sahara impadurita cu conifere. In desert nu vezi decat nisipul, in padure nu vezi decat copacii. De aceea, cand peisajul a inceput sa se valureasca si in dreapta s-a deschis o poiana in mijlocul careia era un lac, in mijlocul caruia era o insulita inverzita, in mijlocul careia erau 3 brazi, nu am ezitat sa fac un scurt popas. Un peisaj superb, de carte postala (din pacate poza asta nu am reusit sa o mai gasesc in arhiva personala). Am coborat din masina si am luat-o pe marginea padurii, spre lac. Fiind pe marginea insorita a padurii, am vazut stralucind in soare flori albe de fragi. Tare m-am bucurat! Fragii sunt fructele mele preferate de padure. Nu ca as fi mancat florile, dar stiam ca pe la mijlocul lunii urmatoare, in iunie, adica exact in perioada in care ar fi trebuit sa fie coapte, urma sa trec din nou pe acolo, in drum spre Halifax. Mi-am notat in minte locul, am facut bineinteles si cateva fotografii cu lacul cel frumos si mi-am vazut de drum.

…Peste o luna, eram din nou la marginea padurii de langa lacul din New Brunswick. Asa cum speram, fragii erau acolo si erau copti! Erau fragi iepuresti.

Obs. Aici fac o paranteza. Nu vorbesc in termeni stiintifici, ci asa cum stiu din copilarie si cum stiu toti oamenii de pe Valea Motrului. Fragii sunt de doua feluri: fragi ”romanesti” si fragi ”iepuresti”. Fragii romanesti cresc de preferinta in poieni insorite, mai multi laolalta, si au un miros foarte puternic, imbatator. Intr-o zi insorita, calduroasa, de inceput de vara, le poti simti prezenta fara sa-i vezi, numai dupa miros. Au portul/tulpina scurta, iar fructul este rotund, grena.

Fragii iepuresti cresc la marginea padurii, sub tufisuri sau chiar in padurile rare, insorite. Au tulpina mai mare, pentru a razbi spre soare prin frunze si iarba. Fructul este alungit si de un rosu aprins. Nu au un miros patrunzator ca fragii romanesti, in schimb au un gust delicios. Pe undeva, sunt ca niste capsuni in miniatura, dar cu un gust mult mai rafinat. Nu am vazut niciunul fugind, de aceea nu va pot explica de ce se numesc fragi “iepuresti”.

M-am aplecat si am cules o chita (chita=buchetel) dupa care m-am asezat la umbra padurii pentru a-I degusta in tihna, incantat la gandul ca, iata, o fraguta ma aduce din nou, peste mari si tari, in marginea padurii de la mine de acasa unde stiam ca in fiecare an cresc fragi iepuresti. Deja imi imaginam gustul intens, aromat, al fragutei.

Am desprins incet o fraguta din tulpina ei si …surpriza! Nu avea niciun gust. Parca mancam iarba verde. Si toate erau la fel. Am facut repede socoteala: altitudine – cca. 300m, latitudine – cca. 45 grade Nord (deci la fel ca in sudul Carpatilor), clima temperata, intr-un cuvant conditii aproape similare cu cele de la noi. Fragii, la randul lor, erau salbatici, nu erau cultivati si crescuti cu ingrasaminte. Sa fie din cauza solului mai acid al padurii de conifere sau a influentei oceanice? (Golful Fundy, cel cu mareele cele mai mari din lume, era aproape). Da, dar la noi fragii sunt gustosi si la deal, si la campie, si la munte si pe tarmul marii.

Si suntem toti sub acelasi soare.

Dar fragii nostri sunt mai buni.

 Obs. Nu am gustat fragi de pe tot cuprinsul Canadei, deci nu pot spune daca toti fragii care cresc in Canada sunt fara gust. Dar cei pe care i-am gustat in acea calatorie erau asa cum vi i-am descris. Intamplarea mi-a ramas intiparita in minte fiindca am avut revelatia ca la noi in tara nu numai ce cultivam este mai bun decat in alte parti (fructe, legume etc) dar, intr-un mod aproape inexplicabil, si ceea ce ne ofera natura.

Romania tara mea
Canada – culorile toamnei in Quebec

Surpriza insa nu se terminase. Peisajul era superb: poienita, brazii, lacul, caldura placuta a soarelui, linistea, imensitatea. Brusc insa mi-am dat seama ca mai lipsea ceva: padurea de conifere nu avea niciun miros! Aerul era curat, dar padurea nu era inmiresmata de rasina copacilor.

La noi, padurea de brazi iti invaluie toate simturile, te face sa atingi scoarta brazilor sau molizilor cu degetele ca sa iei cu tine acasa amintirea vie a muntilor.

 

  1. MIEREA DE SALCAM SI TEI

 

Si,totusi, padurea canadiana are ceva ce noi nu avem: siropul de artar.

Impreuna cu o familie de prieteni (canadieni cu origini in Anglia), am mers in vizita la un cunoscut al lor, ofiter american in rezerva care se mutase in Quebec. Isi cumparase o bucata buna de padure (avea de unde!), isi ridicase o cabana din barne si traia departe de orice localitate, in imensitatea padurilor din nordul Apalasilor. Cabana era mare, construita pe un teren in panta, cu terasa interioara unde dormea si o terasa imensa in fata, cu vedere spre valea unui rau aflat la vreo 2 km departare, unde se afla si soseaua asfaltata pe care venisem. Ne-a aratat piei de urs si ne spunea ca el vaneaza de pe terasa. L-am crezut, fiindca nu cred sa fi fost poteci prin padurile acelea.

Padurea care-i inconjura casa cat vedeai cu ochii era in principal de conifere, dar pe pantele insorite era de amestec. In spatele casei avea cateva sute de artari Acer Saccarum si Acer Rubrum din care scotea o productie importanta de sirop. Tot acolo, in padure, nu departe de casa, avea toata instalatia necesara productiei.

Canada
Schema productiei de sirop de artar

Era fericit cu viata pe care o ducea, pentru ca asta isi dorise: liniste, dupa o viata zbuciumata de militar.

Ne-a aratat si povestit multe in legatura cu siropul de artar, dar nu intru in detalii, postez doar cateva poze in scop documentar. Altceva vreau sa spun. La masa, ne-a facut gofre ca niste faguri si in ele ne-a turnat diverse tipuri de siropuri de artar pentru a le degusta. Un deliciu! Era ca o degustare de vinuri. Nu imi imaginasem ca siropul de artar poate avea atatea nuante gustative, de consistenta, de reflexie a luminii etc. Si totul dintr-un copac, artarul, care ca specie creste si la noi, dar nu l-am incercat de sirop. Eram incantat nu numai de ce gustam, dar in primul rand de gazda, ca om: primitor, natural, bland, bucuros de oaspeti, bun povestitor, n-am mai fi plecat de acolo. Eu nu-i daruisem decat o sticla de vin romanesc, dar el era fericit ca sta de vorba cu cineva din Europa, desi dintr-o tara pe care nu o cunostea. De altfel, nici amicii cu care venisem nu mai fusesera in Romania.

Obs. EUROPA, pentru cei din Lumea Noua, are o semnificatie aparte pe care noi, cei traitori pe Vechiul Continent nu o avem.

Aproape de plecare, invitandu-ne cu sinceritate sa-l mai vizitam, mi-a venit gandul cel bun: i-am promis ca-i voi aduce, cu prima ocazie, miere romaneasca. El cu gofrele, eu cu mierea, toata lumea fiind invitata la o noua degustare.

Intamplarea face ca in Prahova sa am un bun prieten, apicultor priceput, care mi-a dat cu placere o sticla de miere de salcam si una de miere de tei. Calitate extra!

Intors in Canada, in aceeasi formatie, i-am facut o noua vizita prietenului din inima padurii, care ne-a primit la fel de bucuros de oaspeti. Stiind ca venim, pregatise déjà aluatul pentru gofre. Nu pentru miere, ci pentru siropul de artar. Probabil ca uitase ce promisesem, lucru care s-a vazut pe fetele tuturor cand am scos din rucsac cele doua sticle de miere. Sticle de plastic (Borsec), ca sa nu se sparga in avion.

Normal, orice om a mancat in viata lui miere de albine, dar nu orice om a gustat siropul de artar. Daca mai adaugam si prezentarea deloc comerciala in care adusesem mierea, e de inteles multumirile politicoase pe care le-a primit gestul meu.

Dar cand au gustat mierea de salcam, n-au mai avut timp de multumiri. Mi-e greu sa le descriu surpriza si incantarea care li se citea pe fete si sa redau cuvintele pe care le rosteau. Totusi, am sa incerc::

  • “Virgil, but this is unbelievable! What kind of honey you said was that? It’s a tree, is not a flower… dar mai bine sa continui pe romaneste – “Zici ca e un copac, nu o floare din care albinele fac mierea asta nemaipomenita?”
  • “Nu, e o floare care creste in copac!“
  • “Serios? Cum asa”?
  • “ Am glumit! Nu e o floare care creste in copac, este un copac cu flori. Salcamul, care creste cat artarii de aici (am zis eu, bucuros in sinea mea ca or avea ei artari care dau sirop, dar si noi avem salcami care dau miere) si care infloreste primavara”
  • Aaa, da, avem si noi salcami, dar nu cresc asa mari”.

              Obs. Intr-adevar, in Canada eu nu vazusem deloc salcami, dar cum sa cunosti ditamai tara?

              Dupa ce gustasera mierea de salcam pe gofra, au vrut sa o guste si goala. Dupa care, ca intr-un film ce ai impresia ca s-a terminat dar sclipirea vine la sfarsit, am aratat spre sticla cu miere de tei:

  • “ Nu vreti sa o gustam si pe asta?”

Sticlele fiind verzui, nu prea se cunostea diferenta.

Si au gustat-o, iar surpriza a fost la fel de mare ca inainte:

  • “Uaau, ce buna e! Ce aromata! Si are un gust total diferit! Sa nu-mi spui ca e tot dintr-un copac!
  • “ Ba da, din Tillia, care creste la fel de inalt ca artarul de aici, dar are coroana mult mai bogata. Iar cine miroase mult timp florile teiului, devine poet”, am mai facut eu o gluma, dupa care le-am explicat cum e cu Eminescu al nostru. Iar in sinea mea: déjà e 2 la 1 pentru mine. Daca le aduceam si de floarea soarelui….

           Lasand gluma la o parte, va dati seama cat de bucuros am fost sa le fac o surpriza placuta acelor oameni, aducandu-le o parte din mireasma tarii mele. De aceea am si tinut minte intamplarea. A fost o surpriza si pentru mine, dar ei intr-adevar nu mancasera decat miere cumparata din magazine, iar aceea nu se compara cu ceea ce le oferisem eu.

*

*       *

              Lumea nu mai are timp de povestiri. Traim pe alte coordonate, intr-un alt ritm. Ma si mir ca mai mancam de 3 ori pe zi si ne mai culcam noaptea. De aceea, n-am sa va mai retin. Trec direct la acea singura si simpla concluzie care, cred eu, explica de ce ar trebui sa tinem cu totii la tara noastra si de ce fiecare ar trebui sa tina la tara lui, fara insa a intra in coliziune: pentru ca nu exista tara, oricat de mare, frumoasa, bogata si dezvoltata, care sa le aiba pe toate!

              Sper ca acest lucru sa fi rezultat din cele doua intamplari pe care vi le-am povestit.

pamantul drag
Romania – culorile toamnei pe Valea Doftanei
pamantul drag
Pe valea Bistritei Aurii

 Virgil G.

Februarie 2015