Oshan Kesa – Pergalemnul inventat de Alin Ionescu pentru corpuri de iluminat

Rareori am ocazia să public texte atât de cuprinzătoare cum este cel despre brandul Oshan Kesa, deținut de Alin Ionescu. Cred că orice completări aș vrea să fac, n-ar fi la fel de potrivite ca și textul original, primit zilele trecute. Am bucuria să public două mărturii, una după alta, scrise direct de meșterii ce s-au aplecat asupra lemnului. Povestea de succes a lui Marius, de la Lysias Mob Design este acum urmată de o istorisire, o mărturie de viață autentică.

Am vorbit cu Alin preț de câteva zeci de minute la telefon și am descoperit un om cu care am făcut conexiunea instantaneu, în termeni de valori și convingeri comune. Nu doar despre lemn, ci despre viață, despre România, cultură, năzuințe și speranțe. Speranța este cea care mă animă azi, trag nădejde că nu e încă totul pierdut, că mai se poate să apară soarele prin oamenii care-i descopăr departe de viața publică, luminânând în jurul lor. Alin chiar o face, fiind preocupat de iluminatul interior, difuzând lumina printr-un abajur de pergalemn. Pergalemnul vi-l explică el, este unic în lume, fiind un material Kraft, pe bază de lemn.

Vă invit la lectură, eu am savurat privilegiul de a fi primul care citește rândurile despre Oshan Kesa:

”

Cum am devenit maker la Oshan Kesa

Istoria relațiilor mele cu lemnul e relativ veche: era prin 2005, lucram la saptămînalul de moravuri grele Academia Cațavencu, eram ziarist, așadar, și am renovat apartamentul în care locuiam. După zugrăvit s-a pus problema remobilării și am început să caut pe cineva care să îmi facă mobilă de lemn. Pin, nu voiam chestii scumpe și grele. Mutasem vechea mobilă de pal prin casă la zugrăvit și mi se păruse absolut stupid să ai un dulap de vase de 150 de kile în care ții 10 farfurii și 7 cratițe, care cîntăresc maxim 10 kg. Nu am reușit să găsesc nici un meșter care să îmi facă ce îmi doream în bugetul pe care îl aveam așa că mi-am cumpărat niște scule din gama hobby, lemn vrac și mi-am făcut singur mobilă. Mi-am făcut pat, dulapuri, mobila din bucătărie, etajere, măsuță de cafea. Toate din brad, îmbinate cu cepuri de lemn, simplu, finisate cu baițuri și lac de apă. Plecam de la redacție și de-abia așteptam să ajung acasă și să lucrez în atelierul improvizat din apartament. Am muncit vreo 3 luni, maestru mi-a fost youtube, cea mai bună scoală de meserii din lume, și la sfîrșit am avut mobila. Nu mai făcusem niciodata așa ceva și mi s-a părut supercool.

De la tastaură la strung

Au trecut apoi anii, viața în presă a devenit din ce în ce mai complicată, obosisem de satiră politică și de ironii irosite pe obrazul gros al unor oameni pentru care etica e pur opțională și am simțit nevoia să regăsesc plăcerea hand-made-ului, bucuria absolut specială de a crea obiecte. A fost o perioadă în care am tot experimentat, am jucat multe jocuri de limbaj meșteșugăresc, făceam tot felul de teste ciudate în bucătărie, mi-am făcut un strung afgan, am restaurat în diverse note stilistice scaune Thonet găsite la gunoi, scotoceam prin boxele unor prieteni după obiecte vechi de lemn, devenisem relativ celebru în cercul meu drept băiatul ăla care îți ia mobila veche.

Oana, fosta mea prietenă, care între timp a plecat din lumea asta (îmi pare rău, nu știu să o spun altfel) și căreia îi datorez enorm legat de ceea ce am ajuns să fac azi, îmi dădea feed-back și mă încuraja așa că încet, încet a început să-mi dea prin cap să fac o reconversie profesională și să trec de la cuvinte la lucruri, de la tastatură la strung.

De ce corpuri de iluminat?

M-am oprit, nu întâmplător, la corpuri de iluminat. Și asta nu doar pentru ca ele sînt cele mai calde și semnificative obiecte ale unui interior, ci pentru că definesc cumva o filosofie a privatului și a refugiului, conturează cel mai bine sfera de intimitate și căldura spațiului domestic. A face corpuri de iluminat e un fel de meditație; atunci cînd termini o lampă și o aprinzi simți că descoperi ceva despre tine ce nu știai înainte. Plus că, dacă stai să observi cu atenție diverse case frumoase în care ți-ar plăcea să locuiești sau cînd studiezi interioare sau spații publice pe care le consideri mișto, înțelegi că partea de lighting e extrem de importantă. Decisivă, aș spune eu.

Atunci cînd lumina e gîndită, cînd o organizezi în funcție de oazele diverselor activități dintr-un anume spațiu, simți că designerul respectiv a fost un fel de terapeut, un om care s-a ocupat nuanțat de nevoile tale emoționale, care a știut să aleagă corpuri de iluminat frumoase pe care le-a mixat ca un artist. Bine, trebuie să aibă și de unde alege. Senzația aia de lustră de apartament socialist din anii ‘80, cu lumina ei prăfuită, care era ca un pietroi pe creier, a contribuit mult la decizia asta de a face corpuri de iluminat frumoase.

De fapt, ca să fiu mai nuanțat, am ajuns la lămpi și la primele experimente cu rumeguș și alte pudre organice pornind de la scaune. Sînt mii de designeri care au făcut, fac și vor mai face scaune. A face un scaun e un soi de mare șmecherie în această branșă. De la Wassily Chair al lui Breuer și pînă la Vegetal Chair al fraților Bourellec, orice designer are această nebunie cu scaunul. Așadar, studiam scaune și am dat, ca orice om, peste Favela Chair, al fraților Campana. Oricine a văzut scaunul ăsta înțelege ce vreau să zic. E un soi de îngrămădeală de bucățele de lemn culese parcă de pe jos din atelierul unui tîmplar și realcătuite sub forma unui scaun.

M-am uitat mult la scaunul Favela, mi s-a părut genial, și mi-am zis că acele bucățele mici de lemn ar putea fi și mai mici, și mai mici, cît de mici. Atît de mici încît ar putea să lase lumina să treacă printre ele, Sau, de ce nu, prin ele. Mai era o idee la mijloc care pornise de la un taburet făcut de un mic (pe vremea aia:), acum cred că au deja cîteva proiecte cu Moroso) studio de design, Raw Edges. Reușiseră să mototolească lemnul, de fapt, furnirul, și să îl păstreze stabil cu ajutorul unui mulaj din spumă poliuretanică, care devenea parte din obiect, cumva ca o schelă care devine încorporată în structura clădirii. Încă mi se pare genial taburetul lor (http://www.raw-edges.com/tailoredwood/).

Așa că ideea de a face lămpi din lemn mototolit folosind rumeguș, cam de aici a pornit, din fuziunea dintre ideea scaunului Favela și cea a taburetului celor de la Raw Edges, declinată de la scaune la lămpi. Plus obsesiile mele despre metaforă ca ciocnire a universurilor de semnificații și metafora-obiect.

Metafora și lămpile mele

Chestia asta era importantă de precizat, dat fiind că pare multă poezie în lămpile pe care le fac acum. Și e cumva adevărat; mi-am dat lucrarea de licență în filosofie pe metafora în discursul teoretic și apoi am susținut și un master în istoria ideilor și mentalităților tot despre metaforă. Ideea e că am fost fascinat mai ales de metafora moartă, cum o numește Paul Ricoeur, fie-i țărîna ușoară, de metafora uzată care a intrat în limbaj devenind aproape insesizabilă ca inovație lingvistică. Ca să fiu mai clar, metafora moartă e o expresie metaforică a cărei poetică nu o mai sesizăm fiind excesiv uzată prin limbaj, de exemplu „buza sticlei” sau „piciorul scaunului”.

Teoria mea, apropo de chestia asta e că metaforicizarea e o modalitate a ființei umane de a-și construi lumea și că metaforele nu sînt doar rezultatul lingvistic al unor ciocniri de semnificații, ci și fuziuni neobișnuite ale unor imagini și, în speță, ale unor obiecte. Cumva, metaforele se nasc cam cum se nasc atomii grei in stele, e nevoie de o energie imaginativă neobișnuită, în cazul nostru, și de niste ciocniri atipice care aduc elemente, altfel neînvecinate, în situații de vecinătate care le permit să fuzioneze.

Existe obiecte-metaforă, obiecte care ies la iveală atunci cînd un artist/meșter/inginer ciocnește universuri de semnificații producînd un obiect nou, inexistent înaintea impactului. Un astfel de artist-meșter am vrut să fiu.

Apropo de scaunul Favela, anul trecut am văzut pentru prima dată pe viu unul, undeva în Bruxelles, la o galerie de design. L-am studiat mai de aproape, m-am uitat cu atenție și magia s-a spulberat. Nu era făcut așa cum pare în poze, ca și cum un zeu meșteșugar ar fi adunat într-un moment de grație toate acele resturi lemnoase pentru a le asambla ca un demiurg, ci are o structură banală de mdf pe care sînt bătute în cuișoare, ornamental, bucățele de lemn.

Prima lampă

Prima lampă a fost o imensă porcărie. Am aruncat-o. Era un experiment în care am încercat să obțin un pattern mineral amestecînd rumeguș de brad luat de la o tîmplărie cu aracet ieftin și două tipuri de coajă de portocală, o parte deshidratată și cealaltă coaptă. Voiam să obțin o lampă translucidă, cu o formă organică, dar să-mi apară în lumină secvențe de pattern cu culoare portocalei. A ieșit un ceva urît și maroniu. L-am demulat greu, făcusem un mulaj de gips cu care murdărisem toată casa, nu era translucid, nu am reușit să îi fac foldaje, a fost un uriaș eșec. Asta se întîmpla acum vreo 5 ani.

Are importanța lui în istoria personală pentru că a fost primul experiment în această filosofie a obiectelor pe care am ajuns acum să mi-o organizez mai bine în cap.

Pergalemnul

Ideea de a descompune lemnul în elemente din ce în ce mai mici, în atomi de lemn, pentru a-l recompune apoi într-un obiect a fost, cum spuneam, punctul de pornire. Într-un anume sens asta face și un tîmplar: doar că elementele în care descompune un trunchi de copac pentru a le reasambla apoi într-o masă sau într-un scaun nu sînt atît de mici pe cît sunt bucățelele de rumeguș. Tehnic vorbind, lemnul poate fi turnat, ca oțelul, nu doar tăiat și așchiat în varii forme.

Cam așa a apărut pergalemnul în viața mea, un joc evident de cuvinte ieșit din contragerea Pergament-ului cu lemnul. E este un material lemnos, realizat pe bază de rumegușuri selecționate, exclusiv manual, cu o greutate extrem de scăzută, translucid și care în anumite condiții și cu anumite tehnici poate fi deformat plastic. L-am dezvoltat pe parcursul a vreo trei ani de exprimente meticuloase exclusiv pentru a crea corpuri de iluminat. E un material versatil, un soi de sticlă lemnoasă sau porțelan subțiat lemnos, care are cam toate proprietațile sticlei sau porțelanului (e inslusiv casant), dar are și cîteva calități în plus. Mai mult, producția lui e mult mai ecologică.

Ideea a fost de la început să obțin din rumeguș, care e considerat un soi de reziduu al industriei lemnului, un material designish, eco și stabil, care să refracte lumina într-un mod poetic, cald, să confere intimitate într-un spațiu domestic.

Cea mai mare parte din rumegușul pe care îl folosesc mi-l produc singur din specii de lemn pe care industria le ignoră din motive pe care parțial le înțeleg. Salcie de exemplu. Dar, dacă îmi convine calitatea, folosesc și rumeguș rezultat din munca unor colegi meșteri în lemn. Cel mai dificil e că trebuie colectat monospecific iar în atelierele de tîmplărie, după cum știi, fiindcă se lucrează cu scule conectate la exaustoare, rumegușul e un amestec întîmplător de esențe.

Oshan Kesa

Ca orice om, am avut un bunic preferat. Tataie, mă rog, că așa îi ziceam. Tatăl tatălui meu. Pe atunci, în copilăria mea, cuvîntul bunic era un cuvînt simandicos care se folosea doar atunci cînd scriai o compunere pentru școală și trebuie să spui cum ți-ai petrecut vacanța la țară, la bunici. L-am iubit mult pe tataie. În chema Voicu Ușănchisă, ciudat nume, într-adevăr, avea doar patru clase primare, dar era un meșteșugar autodidact curios și tare priceput.

Am fost convins cumva că spiritul lui mă animă și am vrut ca brandul de lămpi să aibă cumva legătură cu el. Într-o dimineață, prin 2014, mi-a venit o idee: am rugat-o pe Oana, despre care am pomenit mai sus, care lucra pe vremea aia într-o organizație umanitară împreună cu Leslie Hawke, mama celebrului actor, să o pună pe Leslie să scrie pe o foaie ce înțelege ea cînd aude cuvîntul „Ușănchisă„. Și Leslie Hawke a scris ” Oshan Kesa „. S-ar putea ca ea nici să nu mai știe de episodul ăsta. Mi-a plăcut cum sună, mi s-a părut exotic și asta a fost. În plus, și poate cel mai important, numele acestui brand conține amintirea acestor două persoane pe care le-am iubit foarte mult: tataie și Oana.

Ce sunt eu

Eu îmi zic, jumate în glumă, jumate în serios, meșteșugar postmodern. Adică chiar nu sînt designer. Așa cum înțeleg eu, un designer e un profesionist care concepe produse, subliniez, produse, le desenează apoi vinde conceptul unui comanditar, în general o companie. Produsul ăla e replicat apoi industrial în mii/zeci de mii/milioane de copii identice. Eu nu fac asta. În primul rînd nu fac produse, ci obiecte. Nu vînd nimănui desenul, nu fac în serie. Prin urmare, dat fiind faptul că fac obiecte, pe care le concep apoi le realizez în atelierul meu, dintr-un material pe care, din cîte știu,  îl produc doar eu în lume în clipa asta, care e un material craft, nu industrial, aș zice că sînt mai degrabă artist, doar că acest cuvînt mă enervează. Mi se pare că prea s-a umplut lumea de artiști și dacă toți suntem artiști atunci ce mai erau Brâncuși sau Miro?

Așadar, îmi spun meșteșugar postmodern nu doar ca să nu creez confuzii, dar și ca să nu mint. În plus, nici nu am o calificare academică de designer, sînt autodidact 100%. Eram într-o zi la o bancă și doamna de la ghișeu completa acolo formularul și m-a întrebat „Ocupația?”; „Meșteșugar postmodern la Oshan Kesa” i-am zis și s-a uitat la mine cu niște ochi de parcă i-aș fi spus „criminal în serie” sau, mă rog, „cosmonaut autodidact”. Aș fi putut să îmi spun și art-designer pentru Oshan Kesa, dar mi se pare pretențios. În fine, prefer să fiu un meșteșugar postmodern. E cumva și o autoironie aici, recunosc, dar și o formă de onestitate într-un spațiu mioritic în care românul s-a născut poet apoi s-a transformat într-un individ foarte prozaic.

”

Am convingerea că vom auzi despre Oshan Kesa multe, este pentru mine un proiect înaripat ce n-a zburat încă, dar se pregătește. Numele este extrem de inspirat, are o poveste, un trecut și-un viitor. Primul gând al meu a fost către d-na Masha Verhogt, să-i scriu și să o întreb dacă are cunoștință despre Oshan Kesa … Sper să afle, cât mai curând.

Alin, ai toate aprecierile mele pentru reușitele tale, urmează confirmarea și aprecierea efortului. Oshan Kesa va fi un nume și sunt norocos să fac parte dintre primii care afirmă asta!

Pagina oficială de Facebook!

Mă declar fericit, sunt mai bogat cu un suflet bun!

Citește și despre Cramăr Design!