IZVORUL CERULUI

 

        Acum, in prag de iarna, imi amintesc de zilele toride ale verii copilariei noastre.

Stateam la umbra in tinda casei si in jur totul era incremenit de caldura. Daca scoteam mana in afara, parca o puneam deasupra plitei incinse. Nimic si nimeni nu misca. Dar cand nu-mi luam privirile din loc, incepeam sa vad cum aerul tremura de atata fierbinteala si, cand priveam prin el, prin aer, gardul de uluci si corcodusul din marginea gradinii se valureau impreuna cu drumul colbuit al satului. Era Fata Morgana de care inca nu auzisem. Corcodusul si plopul cel mare de peste drum se miscau intr-un mod ciudat, fara sa le tremure frunzele. Isi valureau trunchiurile de lemn si in urechi parca imi rasuna vaietul setei lor. Eu aveam cu ce sa mi-o astampar. In spatele casei curgea, din mosi-stramosi, izvorul cu apa limpede si rece.

Izvorul cerului

Doar cand imi ridicam privirea spre dealul din fata, de peste parau, gaseam sus de tot, pe culmea lui, padurea verde de stejar. Nemiscata, semeata. Cerul se sprijinea pe ea si padurea parca tinea in echilibru Pamantul, Cerul si tot Universul. Fara ea, totul s-ar fi prabusit.

        Stiam de mic copil acea padure, padurea din Padina, cum se numea dealul. De fapt, toata partea aceea a satului era inconjurata de dealuri care purtau pe culmi paduri de stejar, mai exact de cer sau ceroi, cum li se zice prin partea locului (Quercus Cerris). Spre Nord-Vest padurile se intindeau in valuri nesfarsite pana la Baia de Arama si pana sub Varful lui Patru.

            Imi lua aproape o jumatate de ora sa ajung sus, la padurea din Padina. Din poiana insorita intram in padure ca intr-un templu verde cu podea de frunze uscate. Asa cum vedeam de pe prispa casei, acolo nu se misca nimic. Aerul nu mai vibra, trunchiurile copacilor nu se valureau. Dar in crucea zilei era o liniste desavarsita. Nici macar musculitele acelea sacaitoare care iti intra in ochi cautand umezeala nu zburau. Calcam cu sfiala pe covorul de frunze uscate pentru ca la fiecare pas faceau un zgomot de parca calcam pe o gramada de geamuri de sticla.

            Copil fiind, linistea aceea a padurii de stejar ma inspaimanta, pentru ca nu-i intelegeam zgomotele. Care zgomote? – ma veti intreba. Ori era liniste, ori erau zgomote?

            Erau tot felul de zgomote, pentru ca atunci cand ma opream si nu-mi mai auzeam proprii mei pasi, dupa putin timp padurea incepea sa prinda viata! Nu vedeam nimic, dar auzeam. Mai departe sau mai aproape, freamat de frunze calcate sau miscate. Zgomote intermitente, mai scurte sau mai lungi, mai repezite sau mai molcome, pe covorul de frunze. Imi inchipuiam ca sunt serpi sau lupi sau poate moroi iesiti din rapele adanci si intunecate ale padurii, ca in povestile lui nea Iulica, ciobanul

            Normal, pana la urma nu mi-a mai fost teama pentru ca am inteles de unde veneau acele zgomote: de la vietuitoarele padurii. Frematatul acela molcom si continuu era facut de vreo broasca testoasa care-si croia cu sarguinta drum prin frunzisul uscat. Zgomotul acela intermitent si destul de accentuat – de vreo veverita sau iepure. Altul, abia perceptibil, de vreun greiere sau alta gaza, pentru ca linistea era atat de adanca si frunzele atat de uscate, incat era usor sa-l auzi.

            Dar de ce tot acest freamat in linistea unei amiezi de vara in padurea noastra de stejar?

            Raspunsul l-am aflat cu multi ani mai tarziu si atunci cand mi-am dat seama de el, am inteles ca maretia padurii de stejar care ramane nemiscata aparand Pamantul de arsita Soarelui si chemand vietuitoarele in inima ei, nu e o inchipuire de copil.

            Nu, nu e vorba de umbra, deci de racoare. Umbra face orice copac, stanca sau obiect opac.

            E vorba de APA.

            Stejarii ascundeau nenumarate izvoare pe care vietuitoarele padurii le cunoasteau si se indreptau spre ele, pentru a-si astampara setea. De aceea padurea framanta de viata in mijlocul zilei toride de vara.

            Sa nu va inchipuiti insa ca de sub fiecare stejar izvoraste din pamant cate un fir de apa! Nu, e vorba de o adaptare cu totul spectaculoasa a acestor copaci pentru a rezista la seceta ce e caracteristica Podisului Getic si Dealurilor Mehedintului.

In ce consta?

La baza trunchiului, anumiti stejari din aceasta specie (ceri) si-au dezvoltat o… scorbura impermeabila de forma unui ulcior sau a unei oale. In aceasta scorbura ca o umflatura, atunci cand ploua, stejarul isi strange apa prelinsa de pe propriul trunchi, creandu-si astfel o rezerva pentru perioadele secetoase. Apa stransa acolo nu se evapora asa de repede din patru motive:

  • Intotdeauna scorbura este orientata spre Nord, fiind ocrotita de razele soarelui care uneori pot patrunde pana la sol prin coronamentul padurii. (In acest fel, drumetul ratacit are un mijloc sigur de orientare).
  • Intrarea in scorbura este destul de ingusta, de regula pana in 10 cm, uneori ca un simplu orificiu de 4-5 cm. Suprafata de evaporare este, deci, mica.
  • De regula, intrarea este acoperita cu muschi sau frunze uscate, de aceea uneori nici nu se vede In acest fel, evaporarea este redusa la maximum.
  • Cantitatea de apa stransa acolo e destul de mare. Nu am masurat-o niciodata, dar dupa marimea scorburilor cred ca atinge usor 5-6 litri.

Spuneam ca nu toti stejarii au astfel de rezervoare de apa. Si-au dezvoltat o astfel de adaptare doar copacii ale caror radacini ajung mai greu la panza freatica. Pentru a va face o idée, in padurea din Padina, aflata pe culmea dealului (unde lipsa apei din sol este mai acuta), cca 30% din stejarii padurii au astfel de rezervoare.

Izvorul cerului

din cer apă pe pământ izvor

o frunză și apă

Izvorul cerului

Buturugă de copac cu ochi de apa

Acum ati inteles de ce am intitulat articolul “Izvorul cerului”: pentru ca este vorba de apa stransa de aceasta specie de stejar (cerul/ceroiul) pentru a-i tine de sete lui si vietuitoarelor padurii. O adevarata apa vie a naturii.

            Acea apa vie a padurii de stejar exista si acum, iar stejarii inca le-o ofera caprioarelor, veveritelor si broastelor testoase de uscat pentru a-si astampara setea. Le-am vazut uneori, dar nu am avut niciodata cu mine aparatul de fotografiat pentru a le surprinde pe pelicula când se adapă de la izvorul cerului. In schimb, va ofer cu bucurie cateva fotografii ale acestei minunate adaptari a padurii, fotografii facute in vara acestui an.

            Izvorul cerului, izvorul padurii de stejar.

Virgil, Noiembrie 2015

Virgil a mai scris:

DESPRE PASIUNE SI DESPRE LEMN

SCAUNELUL BALANSOAR

Cufar – LĂDIȚA CU LEMNE DE LÂNGA SOBĂ

FRUMUSETEA NATURALA A FIRULUI DE IARBA