N-are nici o noimă desigur să macin ganduri dar nu am altceva ce face în vremea asta ce interzice ieșitul afară. Nici că plouă, nici că ninge, genunchiul meu operat mă ține deoparte de pârtie deși la Cavnic scrie pe net despre 3/5 stele în privința stratului de zăpadă și că azi se poate începe cu schiatul. Tocmai am urmărit un TEDx despre arta nemișcării, unde un nene scriitor călător descrie frumusețea imobilității și clarificării gândurilor. Adică e fantastic să stai, să depeni amintiri în minte din care să deduci învățămintele profunde, trecute cu vederea în momentul întâmplării lor live.

ganduri despre tamplarie

Pe mine statul pe loc mă face să macin ganduri, să imaginez idei și să regret clipe în care puteam face ceva ce acum nu pot din cauza vremii. De ceva vreme zboară ca un fluture de ordonat în jurul meu ideea accesării unor fonduri europene pentru o producție urbană materializată într-un mic atelier de tâmplărie. Cic[ ar fi bani si s-ar potrivi exact pe tipul asta de activitate. Apoi de lucru este berechet, primesc zilnic cereri atipice față de oferta catalogului MobelAmadeus de mobilier și doar pricepere și timp ar trebui ca să le realizez. Asta cu priceperea se rezolvă cu practică, însă timpul este resursa de care realizez că nu dispun la nesfârșit. Și aici se termină o mare parte din ganduri.

ganduri despre tamplarie

Am aflat despre mine că îmi place să muncesc, fizic, nu așa, în glumă, ci efort susținut fizic. Atunci nu-mi trebuie nici de mâncare, iar organismul meu mă ajută necondiționat (încă) să depun efort timp de 6-8 ore pe zi. După asta mă simt bine, chiar sunt bine, cu capul în special. Pentru că atunci când muncești, cum a fost perioada când am dat gropile pentru înființarea livezii de nuci a lui Cipri, ai timp să te gândești. Mult timp. Capul nu muncește, nu e ca și când ard filamentele lămpilor din interiorul creierului la birou, în zilele când telefonul sună de 100 de ori pe zi, cu câte 3 apeluri suprapuse. Nu, când muncești fizic, ai ganduri care îți aparțin. Le poți despica în 7, ai vreme să te argumentezi singur și să revii asupra unor poziții. Te combați singur și efortul mușchilor eliberează substanțe ce te fac să fii mai ager. De aia îmi place să obosesc, fizic. Caut cu ardoare ocazii să scap de la birou și un atelier de tâmplărie este o idee tocmai bună.

Problema este că timpul nu se multiplică și-mi dau seama că nu are rost să înmulțesc artifical orele disponibile pentru că nu se întâmplă asta în realitate. Timpul dedicat familiei nu mi-l fur pentru nimic în lume. Celălat, cel de la 8-16, trebuie petrecut eficient, pentru că facturile nu iartă, au prostul obicei de a veni regulat. Ceea ce fac la birou îmi place, oamenii cu care interacționez sunt în mare parte oameni faini, iar rezultatul efortului mă bucură, atunci când știu că am adus bucurie unor oameni care și-au pus pe lângă încredere și banii în grija mea.

Plantația de coacăz crește, însă nu are nevoie zilnic de îngrijire, cu atât mai puțin pe timpul iernii. Și revenind la nemișcare, am dedus după multă frământare că atelierul meu ar trebui să fie mic, foarte mic, cât un garaj, cu câteva scule în el. Dacă-l fac mare mă oblig singur să-l deservesc, să muncesc în el mai mult timp. Mare înseamnă și complex, ceea ce implică facturi și asta duce la mai mult decât hobby, duce la ideea de servici continuu. Puteam cumpăra acum câțiva ani o casă care avea anexat un atelier mic de tâmplărie, unde acum câteva decenii cineva chiar a prelucrat lemnul. Așa ceva ar trebui să fie locul meu de hobby. Am căutat online idei vizuale de ateliere mici, de hobby și dacă îi comanzi lui Google să îți arate imagini cu un ”woodworking shed” te lămurește de îndată. Sunt cele de mai sus.

Apoi am dat peste imaginile unui atelier făcut de un om cu barba albă în Alaska, lângă casa lui. Asta mi-a plăcut, e vorba aici de suprafața vitrată de sub acoperiș, care îi permite să nu folosească electricitatea pe timpul zilei, pentru iluminat. Nu e mic, e destul de generos ca spațiu de lucru. Ce nu înțeleg eu este cum rezolvă problema izolațiilor termice, în condițiile în care are geam pe 30% din suprafața pereților. În Alaska, da??? La noi se vorbește despre zeci de centimetri de perete, vata bazaltică, straturi de separație … ceea ce te pune un pic pe ganduri. La ei e frig, nu la noi.

Rămân mai departe cu ale mele ganduri, despre iarna viitoare în care ar trebui să pot să folosesc mai bine timpul liber și să fac ceea ce-mi place. Se pare că toți bărbații au nevoia de man’s cave, locul unde se pot izola și înconjura de ceea ce îi bucură, dar îi separă pentru o perioadă de cei ai casei. Nu am o decizie, ci doar concluzia că tot la casă ar trebui să locuiesc. Mai am de o convins pe Adriana. Am pierdut câteva lupte, însa nu războiul.

Cu drag, de ganduri materializate în acțiuni.