Azi am avut o mică dispută cu tata legat de cuierul pe care îl au ai mei acasă. Au făcut mici renovări, iar pentru mine a fost o bună ocazie să-i rog să facă anumite modificări, modificări care le-ar face viața mai ușoară. Îmi spunea el bietul, că ei sunt mai bătrâni și sunt obișnuiți ca boii cu jugul, în sensul că îi place cum știe deja. I-am spus că știu de la bunicul că și boii mai schimbă jugul, deci argumentul lui nu ține la mine.

M-am tot gândit de ce eu, ca și copil al lor, sunt atât de preocupată de felul în care le arată casa. Sau de ce mă țin de capul lor să facă modificări ori îmbunătățiri. Au deja peste patruzeci de ani de când locuiesc în oraș, deși au fost născuți și au crescut în sate retrase, amândoi. Pun pe seama acelor ani ai copilăriei, aceea obișnuință de a păstra ce e vechi, dar încă folositor. Le lipsește fibra aceea care face să fi preocupat de aspectul exterior.

cuierul

Promitem că o să îți placă: Cuier din stejar masiv facut de harnicii de la SEZI

Ideea e că pe măsură ce ei îmbătrânesc, noi cei tineri preluăm o parte din îndatoririle lor. Adică eu mă îngrijesc să fac pentru ei, ce nu mai au ei putere fizic să facă. Îi spuneam azi că îmi doresc ca obiectele din casă să fie mai ușor de îngrijit și întreținut, iar mobilierul mai ușor, ca să pot face față cu brio cerințelor crescânde ale unui copil adult, cu părinți care pot mai puțin. Nu mi-a prea ieșit, deși cred că l-am lăsat gândindu-se la asta.

Cuierul e de când a făcut nunta, din fier și lemn. Mie mi se pare groaznic :), nu țin minte să-mi fi plăcut vreodată. Când am sugerat să-l schimbăm, mi-a zis că el pe obiecte din astea din pal nu dă banii, că nu țin…

Înainte de primul război mondial, în Franța a apărut stilul Art Nouveau, care își dorea să creeze obiecte, de la cuierul din hol până la ceașca din care ne bem ceaiul, obiecte care prin felul în care sunt realizate, să ne înfrumusețeze viața. Mie mi se pare că nu avem lecția și conceptul ăsta învățate.

Să vă fie de inspirație!

cuierul

cuierul