Crede în tine, în ceea ce poți să faci și extinde continuu ceea ce știi

Zilele acestea am tot scris despre îndemnuri pentru cei ce simt că scânteiază o mică luminiță de antreprenoriat în interiorul sufletului. Știi cum îți dai seama dacă ai stofă de antreprenor? Mecanismul e simplu … prinzi o idee de undeva, te inspiră ceva, ai o străfulgerare … și începe să te macine. Nu te lasă să te uiți la televizor, mesteci la masă și gândurile îți zboară, te lipești de tastatură și uiți cum zboară orele, căutând informații, schițând un plan … E CLAR … POȚI, doar trebuie SĂ VREI și mai important SĂ FACI.

Acum mă bucur cel mai tare că am propriul blog unde nu-mi da nimeni cu liniarul peste degete și pot scrie și spune tot ce-mi trece prin cap.

Pune mâna și fă ceva, problema nației ăsteia este că deștepții ăia reali stau și se codesc, iar proștii au prea multă îndrăzneală. De câte ori ai întâlnit situația cu șeful ori patronul prost de bubuie, și au angajați de ăia cu spirit plăpând, dar muncitori, care trag de nebuni, sub ocrotirea unui salar lunar, făcând minuni uneori, vociferând în barbă cuvinte mestecate, dar continuând să vină la servici și mâine și luna viitoare și la anu’.

Eu mă declar cel mai rău angajat posibil, mi-am dat demisia de prea multe ori, din considerente personale privitoare la dreptate, echitate, justețe. Așa am ajuns să știu și să cred că e neapărată nevoie să fac ceva ”de capul meu”. Îmi și aduc aminte prima demisie, cu mama pe capul meu, după un an de servici bun, pe 1.550.000 lei salar prin 2002. ”Lași tu servici sigur, loc de muncă călduț, pentru vise și iei bani împrumut, ai să rămâi dator!” Și n-am rămas, am plătit și ultimul ban datorie, nu în 6 luni ci în 18, cu dobânda aferentă, cu tot. Planul inițial făcut pe 4 coli A4 a fost pulbere, deși noi l-am scris ”pesimist”. Trebuia pesimismul multiplicat cu 4, ca să corespundă realității.

Apreciez demersul Blogal Initiative privitor la dezvoltarea spiritului de întreprinzător și mi-ar face plăcere la nebunie să le povestesc altora mai tineri din experiența mea. Nu am făcut bani ca Țiriac, dar vă asigur că am avut parte de o viață interesantă și mă și bucur de o oareșce bunăstare. Cel mai important e că așa se păstrează spiritul viu, că ai idei și vrei și te gândești să faci tot timpul ceva. Unii se nasc cu școala afacerilor nativ implementată, ca Warren Buffet, dar dacă nu simți că ai răspunsul deja formulat în minte la toate ideile tale, dacă vrei să le încerci, să le supui și să te supui testării de către oameni pricepuți și deschiși înscrie-te la Start Me Up, organizat de Akcees . Descrierea lor este așa : ” singura şcoală de antreprenoriat din România în cadrul căreia vei forma echipe, vei genera idei de afaceri şi vei dezvolta ulterior concepte viabile de business lucrând alături de un trainer internaţional, antreprenori şi investitori consacraţi din România. La final, îţi vei valida ideea prezentând-o în faţa unui juriu de specialitate, vei primi feedback şi vei avea ocazia să te numeri printre câştigători! ” NU UITAȚI – în perioada 14 – 20 septembrie, 2014, la Pensiunea Speranţa din Predeal, se va organiza şcoala de antreprenoriat Start Me Up.

Asta înseamnă să te reinventezi, să aplici tu, ție, pe propria piele, din proprie voință, neîmpins de la spate de nimeni ci doar de propiile convingeri, un proces continuu de actualizare. Reinventarea este ca update-ul la programe, iar viața vă oferă cam o dată la o decadă o variantă complet nouă a propriei persoane. Oamenii nu se  schimbă, ci se adaptează. Voi decideți dacă reinventarea are conotații de a reuși să nu te scufunzi sau de a învăța să zbori.

Toate cursurile alea unde vin traineri ce spun cuvinte complicate despre leadership, dezvoltare personală … sună cumva oficial, termenii sunt uneori prea stricți iar speakerul nu vine îmbrăcat casual, ci la costum. Ți se vorbește despre propriile lor reușite, cum au ajuns ei mari, de te miri uneori cum de au timp să ne vorbească nouă, unor pui neînțărcați, care n-au nici pene, darămite să viseze la zbor.

În 2007 în loc să pornesc acest blog și azi să pot pușca din degete cu titlu de guru online, am decis ca într-o duminică să mă înscriu la Arena Leilor. Priveam la televizor emisiunea, aflată la început, și simțeam că fierb auzind inepțiile spuse de niște concurenți. Din prea multă încredere în mine, concomitent cu situația de a fi început atunci un nou business, mă hotărăsc și caut online să completez formularul de înscriere. Am văzut că în juriu erau Marius Ghenea pe care îl urmăream de ceva vreme, de când era la Flamingo Computers și Sorin Poșa, din Timișoara. Am ajut o senzație de deja-vu, ca și indianul din Slumdog Millionaire, aveam în trecut conjuncturi în care îi cunoscusem pe cei doi. Gata, mă înscriu, șansa e de partea mea, nu degeaba se potrivesc continuu toate.

Era duminică, miercuri mă sună de la TVR, confirm că ajung vineri la București la casting, merg și mă întâlnesc cu redactorii și mi se spune că e ok și să vin la filmări, întâlnirea era doar ca să se convingă că nu-s ceva diform ca și cocoșatul din Notre-Dame și pot apărea pe sticlă. Deja mi se explică cum ajunseră ceilalți pe sticlă, de vorbeau aberații și inepții. Vineri, da? Și vinerea următoare filmări, undeva pe lângă Leu, într-o hală recondiționată. Am o săptămână nebună în care fac plan de afaceri, documentat, studiu de piață, ce știu eu cu capul meu că ar fi ok … sus pe mașină și hai iar la București. Ne cazează TVR-ul undeva pe o stradă cu ambasade, într-un hotel vintage rău de tot. E ok, așa e la capitală. Vine busu dimineață, număr încă 3 pretendenți la banii leilor care suie înfrigurați în bus și plecăm la filmări.

Ajungem acolo, ne debarcă și ni se spune să trecem pe la cabina de machiaj. Ne ducem, normal, acolo doamnele ne fardează la mare viteză așteptând să se ocupe de VIP-uri și ne expediază într-o sală mică. Pe toți 4. Mă pun să-i descos și aflu că unul e din Bistrița, altul din Victoria/Brașov și al treilea bucureștean. Vorbim noi discuții, fumăm nenumărate cafele și țigări și ne separăm cumva Ardealul de-o parte, Capitala de cealaltă. Le zic eu, cu voce tare, să-mi treacă mie emoțiile la ardelenii mei să fie tari, să susțină fiecare ce are de spus cu demnitate, ne îmbărbătăm noi unu’ pe altu și vine momentul de filmat.

Redactorul ma ia pe mine primul ” că se vede că n-am emoții”. Serios? Urc o scară, ajung la X-ul marcat, cu planurile de afaceri în mână, îmi bagă ăia lampa-n ochi, unu zice ”Motor – Filmăm”. Dacă cineva ar fi simțit cum simțeam eu câ-mi tremură picioarele ar fi fost convins că pantalonii mei flutură ca pânzele unei corăbii. Dau ochii roată, nici Sorin Poșa, nici Marius Ghenea. Nașpa, am început foarte prost. Încep să le vorbesc, tracasat că planul meu inițal nu corespundea. Omul de la Neogen mă ia-n balon și mă întreabă dacă am înregistrat numele firmei ca domeniu web. Limbi străine, și firmă insignifiantă, ce site, ce prezență online ??? Apoi doamna de la Musette mă întreabă dacă am făcut studiu național sau internațional privitor la autenticitatea produselor prezentate, daca designul e vero, pe bune. Atunci mi s-a cășunat rău de tot pe toți și m-am enervat și a dispărut și trac și emoții și fâstâceală.

D-apoi voi vă bateți joc de mine? Ce-s eu, doldora de bani să încep business cu studii și pagină web? Și-am început să le spun, așa, pe șleau, fără vorbă mult prea cizelată, pe alocuri cu expresii ardelenești, despre ce vreau, cum vreau și cum o să fac. Cu sau fără sprijinul lor, doar că de aia am venit, că mi-ar fi mai ușor și aș trece mai repede prin Valea Morții dacă ar infuza ceva bani, oricare dintre ei. Le-am spus să nu-și bată joc de ideea mea, că eu cred în ea, am vorbit cu ei, vreo ora, deh … era dimineață pe la 10 și se încălzeau cu cafele în mână. Unu m-a-ntrebat de ce nu am adus fetele care erau model și apăreau în prezentarea mea, m-am prins că-s degajați și de aia am vorbit și eu fără atâta domnit și săru’mâna. Nu știu ce le-am spus, oricum ultimele două treimi ale discuței a fost dezbatere și se vorbeau soluții, variante, posibilități. La final, Radu Tudorache se ridică, îmi întinde mâna și îmi spune că ”Facem business”. Ies amețit de acolo, ardelenii mei mă felicită, eu încă nervos le explic să nu se lase trași pe roată, să susțină ce au de spus ”… pe ei și pe mama lor”. Ai mei se duc sus, amândoi coboară cu deal-ul făcut, Ardealul a convins 100 %. Bucureșteanul urcă, explică, răsfoiește planșe, taie, recalculează, auzim râsete, bancuri, omul vine jos cu mâna goală, fără nici un business.

Era Ediția 27 + 28 și cei doi ardeleni care au câștigat alături de mine au fost Dobaș Cosmin și Dorin Marincaș. Din motive tehnice realizatorii au împărțit filmările pe doua difuzări diferite, au spus că niciodată nu avuseră atâtea finaluri fericite la o filmare.

Concluzia mea e după astfel de experiențe este important să înveți și să crezi că orice se poate, că merită să încerci, că nu se justifică regretul de a nu știi rezultatul, chiar dacă e unul prost. Orice veți face în viața asta, aveți de a face tot cu oameni, indiferent de poziția sau averea pe care o dețin. Stadiul de jigodie adoptat de cei ce ling papucii bogătaților ar trebui extirpat, suntem toți capabili de aceleași performanțe, diferența o face doar punerea în practică și șansa.

Înscrieți-vă la Start Me Up, e un punct de pornire. De undeva trebuie să începi, nimeni nu știe unde vei ajunge !