Dezvoltare personala – un segment cu multe fațete și întelesuri. Trebuia să scriu acest articol duminică, când mi-am propus să abordez subiecte ce nu au legatură cu tematica generala a blogului, adică cu lemnul.

Cu motivația că și astăzi e valabilă înscrierea unui articol, în ultima zi de participare, la una din campaniile promovate pe BlogalInitiative, subscriu cu drag invitatiei de a scrie despre conceptul de dezvoltare personala. Știu că stilul meu de a prezenta lucrurile nu face ca premiile să fie direcționate înspre Baia Mare, poate din cauză că se bănuiește că am pile la Chinezu. N-am, și vorbesc ca el, sau el ca mine, sper că spunând lucrurilor pe nume, pe șleau.

Dezvoltare personala este din punctul meu de vedere o activitate unde se ia o persoană mediocră, cu temeri și frici, care are structura internă construită în jurul îndoielilor și a neîncrederii în propria persoană și i se imprimă, într-un grup, un dram de curaj, sentimentul de acceptare ( adică ceva ce nu prea avea înainte) și imboldul de a se exprima. Pentru că cei ce susțin cursurile și se pretind traineri sau profesori … cum le-o fi zicând, au o tematică pe care o supun dezbaterilor, sugerează răspunsuri și afirmă, cu o prezență scenică debordantă, cu patos și exprimarea unor convingeri, te fac să crezi când ești mai slab de înger (ca și atunci când ieșeam de la filmele cu Winetou sau Sora 13) că poți fi indian sau karatist. Spun asta din perspectiva unui om care a participat de câteva ori la cursuri ce se pretindeau benefice și am ieșit de acolo dezamăgit și uneori dezgustat. Nu e corect, nu căutam întrunirea Alcoolicilor Anonimi, unde toți își fac mea culpa, se victimizează, deplâng problemele pe care le au, aprobă în cor sugestiile trainerului și mai pe la sfârșit vociferează ca la psihoza în masă, ca la Delfini, dacă cunoașteți genul de adunare, cât de bine se simt acum și ce încrezători și plini de energie și cu capul baniță de idei miraculoase sunt.

Ceea ce notez, este că toate cursurile astea au cursanți, că lumea chiar se simte pierdută, că e nevoie de focare de concentrare a oamenilor, unde să simtă compasiune și încurajare. Religia a dat greș și nu prea mai strânge cotizanți la cutia milei, iar ”modernismul” emană lideri, raționali sau spirituali cu pretenții de întemeietori de a treia sau a patra Fundație (vezi Asimov). Liderii aceștia vând pe bani iluzii, să fie clar. Nu e problema lor de ce omul e dispus să plătească, important e să se colecteze banii.

Nu pot scrie așa cum se cere, să povestesc o întâmplare personală, cu parcurgerea drumului de la rău la bine a unei persoane. Aș putea exemplifica multe întâmplări pozitive dar n-ar fi decât o altă înșiruire de exemple cu nume și situații frumoase, ca-n cărțile scrise de americani, ca să convingă prin exemple neverificabile cum se poate ca fata care bătea gâște cu bățul să se mărite cu tipul frumos și cu bani care pe deasupra o mai și iubește. Aiurea, să spele minți de străini cu genul ăsta motivațional.

Nu mă pot abține să nu vă relatez un fragment ce mi s-a părut halucinant și care face parte standard din acest gen de cursuri:

Trainerul întreabă : Ce ați făcut până acum ca să schimbați acestă stare de fapt care va nemulțumește, care nu produce rezultat?

Oamenii răspund, care cum, pe rănd, că ”Nimic, mă simt inutil, am trecut cu vederea, am așteptat să se înmoaie posmegii” Mă uit în jur și identific oameni cu pretenții, cu poziții sociale, care declară ca hipnotizați pasivitate, indolență, neputință. Eu zic : Am încercat, am inovat, am aplicat idei noi … Trainerul mă sare cu privirea și mă trece sub preș, la naiba, îi stricam jocul, ieșeam din peisajul general, dezolant și nu se lega de ceea ce urma el să zică, adică ” Soluția este …. de măine mă voi ridica și voi spune, sunt puternic, sunt frumos deștept și de succes !” Serios? Să mor nu alta, am rămas perplex, adunarea freamătă, se bucură, le crește self-esteem-ul și se picură endorfine pe creierele împăienjenite. Eu îmi fac cruci în gând și deja mă întreb ce caut acolo.

Aș vrea să găsesc un loc unde se adună oameni isteți, cu diverse dar bogate culturi generale, haite de oameni cum spunea Tudor Chirilă, oameni citiți, cu distincția de bine/rău formată după modele universale, cu aportul personal de istețime, care să dezbată și să evolueze în competiție și în echipă cu oameni de la care pot primi un ”plus valoare” și cărora le pot transmite din propriile experiențe. O pepinieră de oameni isteți, o școală, un curs. BlogalInitiative promovează proiectul Creative Fitness Studio, unde sloganul care se promovează este trecerea de la ”e greu, nu se poate” la “ hai sa vedem cum se poate.”

Evitând negația ca termen de exprimare, ca să respect un principiu corporatist de formulare a refuzurilor, și afirm așa: consider că trainingul abordează teme la care cred că mă situez în afara cercului de interes. Am renunțat la un job de firmă națională pentru a face ce îmi place și ceea ce cred că mă reprezintă. Adică am ales să pierd pe termen scurt la nivel financiar și să mizez pe mine.

N-aș fi scris despre ei dacă nu mă intriga sloganul, dar subiectele pe care le promovează pregătesc și educă oameni pentru entități corporatiste.

Altfel n-ar avea exemple de genul :

  • Cum poți amenaja un sediu de companie fără să investești în zugrăvit, arhitecți și designer?
  • Cum poți coagula comunități fără powerpoint-uri și conferințe?
  • Cum poți să faci un project plan altfel decât în excel?
  • Cum poți să faci proiecte noi (din alt registru decât cel de business dar pentru business) în baza pasiunilor tale?

Am să urmăresc cu atenție cine câștigă și mi-aș dori să citesc o opinie, onestă a celui ce a participat la curs. Ar fi trebuit să fie o condiție obligatorie pentru această campanie. Să scrie și concluziile. Îmi și imaginez elogiile. Vă dați seama că devreme ce cineva îți dă ceva pe gratis, nu poți veni după și să spui că nu ți-a plăcut. Nimeni nu plătește promovare pentru a primi reacții negative. Cursul se va ține, e clar, cineva va participa, și asta e clar, sunt doar 15-16 articole înscrise până acum, sper să primim și feedback.

Închei cu a-l cita pe Einstein, care scria în eseul său următoarele: I am truly a ‘lone traveler’ and have never belonged to my country, my home, my friends, or even my immediate family, with my whole heart; in the face of all these ties, I have never lost a sense of distance and a need for solitude…”

Precis nu găsit pe nimeni cu care să comunice eficient.