Greu și-a dat drumul să scrie Adi – e vărul meu, dar se pare că e pe cale să descopere terapia prin scris, un mod benefic pentru suflet de a descărca experiența, senzațiile și trăirile. E meșter de lemne în devenire, un tip foarte axat pe detaliul detaliilor, care trăiește foarte intens bucuria experimentării. După ce stai cu el de vorbă și afli câte a făcut, pe unde a umblat și câte îi vâjâie pe sub pălărie, cu greu îl vezi așezat la casa lui. De-ar fi viața noastră de minim 150 de ani activi, lui nu i-ar ajunge 100 să tot învețe lucruri noi.

Textul de mai jos este integral scris de el și mă bucură tare mult deschiderea de care a dat dovadă, nu am scos nimic, nimic din text. Adi … ai cuvântul … scris.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Demult tot vreau să scriu articolul ăsta și să i-l trimit la Călin să-l pună pe blog.

Iubesc lemnul. Il iubesc cu toată ființa mea, în toate formele lui. De ceva vreme incoace am început să-mi pun problema: de ce? De ce lemnul? Ce are el special? Îmi e greu să exprim în cuvinte ce trăiri am uneori când mă gândesc la el sau când lucrez cu el.

Adi Boloveschi
Adi Boloveschi

Când eram copil, mi-am făcut praștii și arcuri din lemn. Mi-am făcut săgeți, bote și m-am urcat în copaci. Oh, da, m-am urcat mult în copaci. În toți din jurul blocului sau de la bunici și în oricare altul pe care-l prindeam nepregatit și cu o creangă puțin mai jos. În caisul de la Moreni îmi era interzis să mă urc, pe motiv că era periculos. Periculos era pentru cineva care nu se urcase vreodata in viață într-un copac, nu pentru mine care aveam exercițiu. Dar n-aveai cui să-i explici treaba asta. Evident ca faptul că-mi era interzis facea totul și mai tentant. Când venea tataie acasă nici nu îmi puneam problema să mă găsească altundeva, decât în cais! Ha! Și cel mai tare o fost o dată când m-am urcat foarte sus in cais, pe niște crengi mai subțiri și nu m-o văzut nici tataie nici mamaie. Pfuai cât m-am mai distrat.

fotografii de Adi Boloveschi
padure din Waikiki

În salcia din spatele blocului de pe str. Narciselor, unde am copilarit in Baia Mare, aveam două scaune de pilot. Unul eu, altul Minu, prietenul meu cel mai bun din copilărie. Ni le-am făcut noi din crengile salciei și erau chiar comode. Stăteam în ele și ziceam că suntem într-o navă spațială. Ani la rând am făcut treaba asta, ne-am jucat în brațele unei sălcii. Ah, poate asta o să vrea Călin s-o șteargă, dar eu o scriu totuși: când ne plictiseam de pilotat nava spațială, făceam concurs. Concursul era care face pișu mai departe. Evident, din salcie! Pfuai ce ne mai distram.

Copacii, lemnul, chiar dacă e tăiat, rămâne viu, cald. Când mergi în pădure și pui palma pe un copac, te scarpină. O chestie care îmi plăcea mie mult când eram mic, era să mă scarpin pe buricul degetelor. Puteam să fac asta și singur, dar ce fain era când îmi frecam palma de scoarța unui copac. Și poate cel mai fascinant lucru pe care îl avem datorita lemnului, este focul. Când eram mic, mergeam cu tati la Creasta Cocoșului și mă învăța să fac foc. Erau 2 feluri principale de a aranja lemnele și le exersam de fiecare dată când mergeam la padure. Focul m-a fascinat dintotdeaua. Când eram în clasa a 3-a și a 4-a, parinții îmi dădeau bani să-mi cumpăr la școală un corn sau ceva. Eu, în schiumb, îmi cumpăram o duzină de cutii de chibrituri și le consumam în cateva ore! Pe lângă faptul ca dădea foc la orice, mai erau câteva chestii interesante de făcut cu chibritele: sa le aprinzi de un geam, nu de cutie (da, se poate! Dar nu e ușor), sa stingi un chibrit aprins in gura iar pentru cei avansati sa stingi un manunchi facut din toate chibritele dintr-o cutie, tot in gura (si asta se poate fara sa te arzi). Mai era o schema, dar asta e mai greu de explicat. Tineam in mana stanga cutia de chibrituri iar cu degetul aratator tineam un chibrit apasat perpendicular pe catran. Cu dreapta îi dădeam un bobârnac la chibrit astfel incât zbura și se aprindea in aer. Ultima provocare pe care mi-o amintesc, care s-a si soldat cu un mic accident o data, era sau aprind o bucata de lemn folosind un singur chibrit. Fara hartie, fara nimic altceva. Secretul era sa tii chibritul in asa fel incat sa arda cat mai mult iar flacara lui sa dea in acelasi loc pe bucata de lemn. Fascinatia pentru foc a ramas si acum, la 30 de ani. As putea sa stau ore in sir sa ma uit la foc cum arde si nu m-as plictisi. Toate astea datorita… lemnului, datorita pădurilor, datorita arborilor. Pe care îi iubesc din toata inima si le sunt recunoscător pentru căldura pe care ne-o oferă.

“Bun, doar atat?” v-ați intreba unii dintre voi. Păi, nu chiar. Aia a fost copilăria, acum vine partea a doua cand am inceput sa inteleg mai multe. Lemnul ca si material din care sa faci un obiect mi se pare extraordinar. Poti sa-l modelezi cum vrei. Poti sa faci absolut ce forma vrei din el. Poti sa folosesti esente diferite pentru utilizari si efecte diferite. Fibra lui este unica. Nu exista doua bucati de lemn cu acelasi model de fibra. Fibrele parca danseaza, mai ales la unele esente. Se iau de mana si fac o hora, trec prin bucata de lemn pana pe partea cealalta si revin. Fac un mic ocol cand dau de-un nod, dar revin la drumul lor, la dansul lor. Cele mai solide merg impreuna cu cele mai subtirele, nu e nici un fel de discriminare. Chiar daca pui esente diferite una langa alta, ele parca tot se accepta, nu se resping, se iubesc. Chiar daca lemnul este sub forma de scandura, sub forma de mobila sau chiar o casa intreaga, el tot continua sa fie viu. Lemnul isi schimba culoarea in timp, imbatraneste deodata cu tine, iti este partener toata viata. Se umfla, se dilata, se contracta, in functie de factorii din jur. Mi se pare extraordinar ca el reactioneaza la factorii externi! Facand asta de fapt ne protejeaza pe noi. O casa din lemn va absorbi umezeala ca sa nu fie afectati locatarii asa de tare si o va degaja inapoi in aer cand aerul e prea uscat ca sa fie mai placut. Lemnul iarta, te iarta daca ti-a iesit masa pe care a-i comandat-o cu cativa cm mai mare, se poate retusa foarte usor. Te iarta daca ai ars cu o oala blatul de bucatarie sau masa, poti sa-l slefuiesti usor si sa-l faci sa arate din nou ca nou. Te iarta daca din greseala dai cu capul de-o grinda sau de-o usa de lemn, nu te loveste asa de tare ca si o bucata de beton sau piatra. Lemnul canta, cand e in soba si arde iar tu stai in pat pregatit de somn sau iarna cand e frig afara … nu trebuie decat sa-l asculti, pentru ca e foarte subtil. Nu-i place sa iasa in evidenta, dar pentru cei ce vor sa-l asculte, oferta un adevarat spectacol de lumini si sunete. Si face asta in timp ce are grija sa nu ne fie frig. Lemnul, ca si material de constructie sau de lucru este reutilizabil. Daca ai o masa veche, o slefuiesti putin si e ca noua. Sau daca nu-ti mai place, poti face o noptiera din ea sau o masa mai mare. Nimic nu se arunca. Resturi, capete, rumegus, lemn vechi si deteriorat, toate in cele din urma se pot folosi pentru a plati biletul la un spectacol de lumini si sunet unic. Unic pentru ca nu exista doua la fel. Ma trec fiorii cand scriu randurile astea, recunosc.

fotografii de Adi Boloveschi
Adi – Bimba

Si imi dau seama ca imi e foarte greu sa pun pe hartie exact ce simt, dar sper ca macar o parte veti intelege. Cred ca multi oameni subestimeaza lemnul si nu isi dau seama de valoarea lui. Iar aici nu ma refer la valoarea lui in bani. Ci la valoarea lui ca si partener in viata noastra. O camera in care ai mobilier din lemn masiv nu va putea fi niciodata o camera rece, neprimitoare. O casa facuta din lemn masiv te va face sa ai o viata mai sanatoasa si mai calma, mai plina de fericire si mai placuta. Este o casa care atunci cand intri in ea te ia in brate si te protejeaza. Asta e visul meu: sa locuiesc intr-o casa facut din lemn reciclat, cu mobilier din lemn reciclat, sa am o soba cu lemne sau un semineu iar in sura de langa casa sa am un mic atelier de tamplarie. Si un aspect foarte important: lemnul nu este perfect, este ca noi. Nu exista doi oameni la fel asa cum nu exista doua bucati de lemn la fel. Chiar daca iti lovesti masa de lemn sau noptiera sau chiar daca se crapa putin usa de dulap, e OK, pentru ca lemnul e viu, lemnul nu e perfect asa ca tot va arata bine. Un barbat la 40 de ani cu o cicatrice pe frunte poate sa fie super sexy. La fel si o femeie la 40, 50 de ani care are formele bine conturate si o expresie a fetei care sa transmita siguranta si feminitate, poate sa fie super sexy. Ce mai conteaza ca i s-au lasat un pic sanii? Nici nu se observa asta. La fel e si lemnul in timp.

               Lemnul inseamna caldura, inseamna compasiune, inseamna toleranta, inseamna acceptare, inseamna caldura, inseamna protectie, inseamna copilarie, inseamna vise, inseamna aer curat, inseamna weekenduri frumoase, inseamna slanina prajita cu ceapa si, cel mai important pe lumea asta, lucrul care ne face sa fim mai buni, sa fim fericiti: inseamna iubire.