Sunt ultima persoana calificată să vorbească despre arta, adică despre acea parte care ține de imaginație, viziune, perspectivă. Mă uimesc oamenii capabili să ”vadă” înainte de a se înfățișa, în starea brută a unei forme, posibilitatea unui rezultat final de excepție.

Artiștii, acei semi-zei ce trăiesc printre noi, capabili să ne minuneze în toate muzele disponibile, plus încă 2 la puterea n de muze fără nume încep a fi pentru mine cel puțin niște neînțeleși ai timpurilor lor. Muzica e în regulă, aici pot înțelege, însă artele vizuale, pictura, sculptura, dansul solo ( cel în perechi este cu totul altceva), poezia … sunt tărâmuri unde aprecierea mea este ultima care trebuie luată în seamă.  Thalia, Urania și Clio sunt pe placul meu, umorul tine de cultură, astronomia are aplicabilitate practică, chiar dacă este personificată. Muza istoriei mi se pare cea mai de seamă, pentru înțelegerea a ce va să fie, în concordanță cu ce a fost.

Recunosc că aprecierea mea se rezumă la calități măsurabile, însă încep cu utilitatea, cu partea practică. Totuși, am învățat să nu desconsider ceea ce nu înțeleg și îmi impun acordarea unui timp de evaluare. Am descoperit partea frumoasă a ceea ce reprezintă arta prin surprindere. Când ceva mă prinde nepregătit, și îmi prescrimbă acest sentiment în uimire admirativă, atunci am aflat eu despre mine că dezvolt sentimente de apreciere asupra unor fapte și lucruri pe care nu le înțeleg.

Cam așa stă treaba și cu părți ale lucrului cu lemnul, care încântă sufletul mai mult decât o utilitate imediată. Unele piese asupra cărora m-am aplecat azi sunt chiar fără folos real, aprecierea se răsfrânge asupra efortului depus de un cineva pentru a mă surprinde. Decizia investiției financiare în așa ceva este una care diferă fantastic de la o persoana la alta, depinzând de cât de mult rațional versus emoțional domină în cumpănirea hotărârii.

Arta ramelor Fusion

Ramele de tip Fusion folosesc piese de lemn contorsionate de natură, în forme ce vor influența ulterior motivele sculptate pe partea clasică a unei rame. Nu e nevoie de nici o pictură sau fotografie în această ramă, ea însăși este un produs final, decorativ, surprinzător care poate acoperi cu emoție un spațiu anume.

Sculpturile parțiale în lemn

Folosind bucăți de lemn mari sau mici, cu dimensiuni variabile, avem artiști care pot și vor să scoată din fibra lemnului figuri mitologice ori naturale, animale sau oameni. A da viața unui lemn mort, uscat, eșuat, recuperat reprezintă o continuare a existenței și ajungem din nou la surprindere. Ceea ce admir cel mai mult este efortul depus și viziunea celui ce folosește conexiunile neuronale într-o manieră extrem de diferită de un inginer. Aici nu e vorba de structură, ci de haos, care are nevoie de o lege perfectă pentru a exista. Arta punerii în fapt a unei viziuni este o muză fără nume.

Cred că oricine a ajuns artist a început ca ilustru necunoscut, neînțeles de cei apropiați, care ajunge la un moment dat, după eforturi de a-și materializa arta, sa surprindă pe cineva important. Acel cineva important clasifică și evaluează arta omului nostru la o cotă înaltă, iar restul societății din respect sau obediență, ori snobism, subscrie acestei idei și direcții. Tadam … artistul s-a născut și e confirmat. Se sting talente născute speranțe zi de zi pentru neșansa de a fi remarcate, sunt sigur.

Noi ceilalți, structurați, nu năzuim sau ne dorim recunoașteri vaste, avem simțul măsurii și a propriilor limite foarte strâns și evităm remarcarea la o asemenea maniera. Arta vieții, a mulțumirii cu sinele și cercul de apropiați este o altă muză, cu numele fericire și are forme infinit mai variate de manifestare, contemplare și realizare, în funcție de structura noastră internă. În acest timp, putem concepe forme ale artei mai practice, cu utilitate oarecare, ce nu vor tinde să încerce să impresioneze la scară largă.

Cu drag, de arta sufletului tau, exprimată sau trăită !